– Fragment –
M-am trezit din somn infometata.
De parca n-as mai fi mancat de veacuri, mi-era foame de pamant, de continente, de furtuni, de vuiet. Ma chinuia o pofta mistuitoare de parfumuri – sare presarata pe piele, rasina de brazi falnici, intunecati, iarba gingasa cosita primavara. Ardeam sa musc cu dintii dintr-un peste crud, sa-mi desfasor urechea la simfonia lumii, sa deschid ochii ca sa vad cu adevarat si sa ma minunez de-atata stralucire, sa-mi afund mainile-n pamant si-n guri de lupi, jilave.
Sa ma intorc la lumea care curge si mugeste.
Foamea ma cuprinsese noaptea. Ma alungase din asternut. Decupat de patratul ferestrei, cerul inflorea si scanteia de stele. Luna nu se zarea deloc, dar parea ca o palida lucire izvora din stanci, din arbori, urcand din pamant odata cu vara si raspandindu-se din rauri. Mi-am amintit ca, in copilarie, am crestat trunchiul unui stejar ca sa-mi amestec sangele de la incheietura cu seva lui – mi-am inventat, atunci, pactul fratern.
In care zi, in ce luna si in ce an mi-am tradat, oare, juramantul? In care ceas anume? Timpul trecea, mi se scurgea printre degete. Nu-mi ramanea destul nici pentru lupi, desi Centrul primise unda verde pentru programul de reinsertie in salbaticie a speciilor amenintate, nici pentru iubire, nici pentru singuratate. Si muzica? Intrebarea m-a atins cu aripa ei inainte sa adorm la loc. Muzica? – intreaga mea viata, odata ce ea dadea tonul pentru tot restul.
De dimineata, golul din suflet nu disparuse. Afara era caldut. Talazurile coroanelor verzi in vant aduceau in mine marea, cu zvonul ei de doruri de plecare. Intrebarea pe care somnul o alungase s-a intors. M-am scuturat si, astfel, m-am descotorosit de ea: eram fericita in muzica asa cum poti fi in casatorie, nu? Si nu cumva raspunsesem hotarand ca orice intrebare despre muzica avea o singura dezlegare: nu in parerea de rau dupa trecut, ci in crearea viitorului? Aceasta miscare spre universal, spre un punct de impacare a contrariilor.
„Nu in parerea de rau dupa trecut, ci in crearea viitorului.“ Imi repetam asta in timpul orei de yoga. Ashtanga yoga, un tip fluid, in care se trece lin de la o pozitie la alta, avand respiratia drept singur ritm. In loc sa alegi o postura si sa incremenesti in ea, e un legato fara intrerupere. Exista anumite miscari de respectat, o coregrafie, miscari ce se unesc. Uitare, gratie, ritm profund. Practicam yoga de patru ani: lipsa totala a unor principii de viata sanatoasa care ma guvernase se facuse in cele din urma crancen resimtita: in timpul unui turneu la Paris, in ciuda injectiilor si a masajului, spatele imi ramasese intepenit. Am fost nevoita sa anulez concertul; sa incep gimnastica recuperatorie, apoi yoga, apoi ashtanga yoga.
De fapt, descoperisem aceasta varianta in iunie anul trecut, intr-un hotel din Washington, imediat dupa esecul inregistrarilor din Sonata nr. 2 de Chopin si de Rahmaninov. Eram obosita – deja? – de cate saptamani, de fapt? Am deschis televizorul ca sa ma detasez inainte de concert. Am dat peste un documentar care explica ashtanga yoga si care m-i bine decat nimic.
Mai mult timp pentru cursuri, mai mult timp pentru lupi – pana si curatatul adaposturilor din Centru imi lipsea, pana si atingerea aspra a cozilor de lopata si de grebla.?Si muzica? Dorinta de muzica era la fel de vie; de asta eram sigura. Ma incerca aceeasi pofta fulgeratoare de a interpreta o piesa, de a cizela armonica unei acute, de a revela pana la stralucire pura fiecare nota, de a oferi auzului totul; de a varsa in creuzetul operei aurul propriei vieti. Cu intentia aceasta, hotarasem sa inregistrez o noua versiune pentru Sonata de Rahmaninov, imprimata intaia oara pe cand aveam cincisprezece ani. De atunci, an dupa an, descoperisem inaltul adevar, rafinat de la o lectie la alta de maestrul meu, Pierre Barbizet: in realitate, muzica incepe abia cu auditoriul, din clipa in care intra in caldura unei inimi si-i locuieste tacerea in surdina. „Tine minte, imi spunea, un muzician nu e mare decat prin maretia pe care o face sa se-arate in chiar semenul sau.“
De unde veneau, atunci, sentimentul de frustrare, impresia de grabnica depasire cu un pas – desi directia imi scapa? Pesemne, inlantuirea de concerte – intr-un ritm neistovit – umbrea aceasta impresie. Nu ma plangeam de agenda: scena si contactul cu publicul imi injectau intotdeauna aceeasi bucurie – cine ar putea vreodata pe deplin sa cuprinda in vorbe fericirea de a fi ambasador al muzicii, Orfeu al lui Chopin ori al lui Brahms?
Vrand sa prelungesc fericirea aceasta, imi exprimasem dorinta ca inregistrarea noului meu CD s-o impartasesc cu publicul. Imi venise ideea sa repet cu spectatori, pentru a le arata cum lucreaza impreuna muzicieni si producatori, ce rol au inginerul de sunet, producatorul executiv si realizatorul artistic – acesti oameni din umbra –, magicieni, alchimisti ai tehnicii. Inregistrarea avea sa se desfasoare la Amsterdam, in sala Royal Concertgebouw, dar din motive administrative proiectul a fost anulat.
Era inca o intarziere. Astfel de piedici sunt ceva obisnuit in viata artistilor, dar, in chip bizar, aceasta intarziere anume ma intristase foarte tare, iar eu urasc tristetea, val intre sine si lucruri care slabeste culorile, astupa sunetele si face vinul mai acru. Eu insami ma simteam incetinita. De parca m-as fi aflat la piciorul unui perete stancos ce nu inceta sa creasca. Noul CD de inregistrat, neindoios si cat de curand, avea sa fie Bartók, sub bagheta lui Pierre Boulez. Era o mare onoare: maestrul isi sarbatorea cei optzeci de ani. Dar mai exista si programul de protejare a lupului-rosu si a lupului-mexican, la care Centrul subscrisese; mai era si capturarea planificata a unei specii din Canada. Ramanea si povestea unor ingradituri de reparat, doar ca sa-l linistesc pe un vecin pe care lupii il inspaimantau; trebuia sa ma gandesc mai atent la Sonata nr. 2 de Chopin; la pianul pe care era nevoie sa-l aleg ca sa ating sunetul pe care mi-l doream, direct, iute ca atac, dar care sa ramana deopotriva limpede si neguros. Si hartogaria de pregatit privind prinderea lupului. Sunetul? Limpede, desigur, dar nu foarte invaluitor, sa se faca simtit atacul fizic.
CARTEA
Melanj de fictiune si confesiuni, Lectii aparte respira aceeasi virtuozitate si sensibilitate cu care Hélène Grimaud interpreteaza o piesa muzicala, fiind o invitatie sa redescoperi farmecul lumii si bucuria de a trai. Epuizata de turnee, de inregistrari si de munca la adapostul pentru lupi, scriitoarea hotaraste sa se rupa de rutina zilnica si sa porneasca intr-o calatorie, cu speranta ca astfel va izbuti sa-si recapete pofta de viata. Deopotriva initiatica si launtrica, aceasta calatorie ii va purta pasii spre insorita Italie – de la riviera venetiana impregnata de muzica lui Mahler la pasnicul Assisi, unde spiritul Sfantului Francisc dainuie peste veacuri, si la ispititorul Como – si-i va prilejui intalniri cu necunoscuti enigmatici care o vor ajuta sa-si raspunda intrebarilor ce o framanta.
AUTOAREA
HÉLENE GRIMAUD (n. 1969, Aix-en-Provence) este o pianista stralucita, specialista in etologie. La 7 ani i-a fost descoperita pasiunea pentru muzica. A studiat la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani a sustinut primul concert. De-a lungul vietii, a concertat pe scene din intreaga lume, alaturi de orchestre filarmonice din Europa si din Statele Unite, sub bagheta a numerosi dirijori. Discografia sa cuprinde compozitori precum Rahmaninov, Chopin, Schumann, Brahms, Ravel, Beethoven, Mozart, Bach, Debussy sau Sostakovici. La 21 de ani s-a stabilit pentru o perioada in Florida, unde intamplator si-a descoperit pasiunea pentru lupi, carora le-a studiat comportamentul si pentru a caror protejare a infiintat o asociatie si un parc. La Editura Polirom, i-a aparut in 2015 romanul Intoarcere la Salem.