Am inceput sa il citesc pe Joao Paulo Cuenca fara speranta, si nu mi-a placut, treceam prin Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident fara sa opresc in nici o statie, la nici o fraza, fara sa ma uimesc, fara sa ma incant, fara sa fiu fermecat, fara sa disper macar, eram departe de Joao Paulo Cuenca, ma indepartam de el tot inaintand, asa, prin carte, il consideram un impostor, ce brazilian e acesta care scrie despre Japonia si ii mai da si femeii din centrul istoriei o identitate polonezo-romaneasca?!, ce nume de personaj e acesta, Iulana Romiszowska?, pe cine pacaleste el?, era limpede ca omul e comercial, ca ar face orice ca sa vanda, sa vanda, sa vanda, apoi il banuiam ca a scris-o cu furie, intr-un trip psihedelic, ca mananca – netrebnicul! – ciupercute din alea, si dadeam paginile si se intampla totul asa cum ma asteptam sa se intample, cu scene de o depravata sexualitate, cu japonezii astia captivi in cuburile lor inguste, devorati de tehnologie, prefacandu-se ca sunt vii sub lumini artificiale, japonezi sub neoane, japonezi la birou si japonezi in cluburi de noapte, si apoi ceva s-a petrecut, n-as putea sa spun cand, dar as putea sa spun de ce, si am inceput sa vad in Jorge Paulo Cuenca, in nebunia lui paradoxala, in dementa asta de carte, altceva – mai mult.
Shunsuke Okuda, eroul, este fiul unui poet legendar, un poet insingurat, voyeur, irecuperabil pierdut, un tata absurd, care vede tot, spioneaza tot, un poet parasit de ludicitate, definitiv decazut in lubric, un poet care mananca pesti fugu din care veninul este cu desavarsire eliminat, un tata-poet-ratat care iubeste o papusa-robot cu vaginul special construit pentru nevoile sale trupesti, desigur e momentul sa spun ca poetul-tata-ratat cauta sa ii controleze, sa ii distruga viata fiului, asa cum multi cunoastem din vietile noastre de dincoace de carti, si ce conteaza?!, Shunsuke se indragosteste de Iulana si traiesc impreuna o poveste de dragoste al carei singur final fericit – asa cum ati aflat deja – nu poate fi decat un accident, si accidentul se intampla, si intregul Tokio devine atunci o fantezie nemaipomenita, si vocea nocturna a cantaretului brazilian Joao Gilberto rasuna cu tot mai mare putere si abia acum frazele lui Joao Paulo Cuenca se limpezesc si povestea ni se infatiseaza asa cum a fost de la inceput, si eu n-am stiut sa o vad: o cruda, o cumplita epopee despre insingurari, rataciri si imposibilele iubiri, si Joao Paulo Cuenca isi scoate toate armele si declanseaza un razboi just, total cu lumea si toate cuvintele sunt de-acum la locul lor, si tu intelegi ce e cu acest brazilian, intelegi de ce a cucerit pamantul cu frazele sale abrupte, intelegi ca el spune adevarul.
Si incepi sa il iubesti in aceasta Apocalipsa necesara pe care o abate peste Tokio, peste oamenii din care vor ramane doar cardurile aparatelor lor de fotografiat, peste oamenii care poarta masti la gura si manusi in maini, pentru a nu mai cunoaste apropierea unui alt om, incepi sa il iubesti pe Joao Paulo Cuenco pentru lipsa lui de mila, pentru lipsa lui de masura, cand se comporta cu personajele sale exact asa cum ar face un Dumnezeu psihopat, incepi sa il simti tot mai aproape, tot mai frate, si in inima ta e ca si cum cineva tocmai ar fi aprins un chibrit, intocmai cum patesc toti acesti oameni din cuvinte care – uite, uite! – mai pot totusi sa simta ceva, fie si moartea, si ii dai dreptate: da, da, da, explozia in care se sfarseste totul e obligatorie, e necesara, si lasi chibritul care ti s-a aprins in inima sa arda si ii spui lui Jorge Paulo Cuenco: asa e, asa e, asa e, raul invinge si nimic nu se poate face, si singurul final fericit pentru o poveste de dragoste chiar e un accident.