In calatoriile mele in munti am vazut apa izbucnind inexplicabil din piatra seaca, la peste 2.000 de metri. La noi nu, oricat ai fi sapat, cu mai mult de doua-trei galeti de apa salcie nu te alegeai. Nu-i vorba, multi dintre vecini si-au facut fantana si pentru acelea, dar apa lor cea de toate zilele tot din garla o aduceau, ca si noi. Asteptam cu totii ploaia ca pe Dumnezeu, ca niste oameni care traiesc la marginea desertului, cu butoaie, lighene, damigene, borcane pregatite la streasina casei, sa nu pierdem cumva vreun strop de apa chioara venit pe de-a moaca, fara sa-l cari de la juma’ de kilometru.
O viata tot am vorbit si am visat in familie ca o sa ne incercam si noi norocul sa dam de apa in spatele casei, insa ca pe multe alte dintre visurile noastre, le-am amanat. Pana acum vreo doi ani, cand mi s-a facut mila de tata sa-l vad coborand si urcand dealul sec cu doua galeti in mana, pe care le punea jos din douazeci in douazeci de metri, ca sa se odihneasca. Si parca se odihnea de vreo alte douazeci de ori.
— Gata-i, tata, m-am enervat, facem fantana aia de care tot am pomenit.
— Lasa, ai tu bani de asta? Nici nu merita, ca nu e apa.
— Nici nu vreau sa aud. Incercam. Si-un polonic de apa daca gasim, tot e bine. Macar am incercat.
— Atunci, mai in primavara.
Era toamna. M-am enervat si mai mult. Iar amanam. Am vorbit imediat cu sor-mea la Londra daca se baga si ea la paguba, s-o impartim pe din doua, chit ca ne iese o chestie ornamentala, doar cat sa ne laudam cu frumusetea de fantana. Au gasit unii petrol, diamante si nu dam noi de-un izvor subteran? S-a bagat si sor-mea, ca si ea a visat o viata ca o sa avem apa in spatele casei.
Ce mai tura-vura? Am sunat la primul numar de fantanar peste care am dat pe net. A doua zi l-am luat frumos cu masina din Iasi si l-am dus acasa, la tara, sa inspecteze locul. Pe drum, dupa ce i-am explicat eu chestiunea cu dealul sec, m-a asigurat sa n-am nici o grija, el gaseste apa oriunde, nu-i problema. S-a plimbat omul cu o privire de meserias prin gradina, langa cires, si mi-a spus ca vine a doua zi cu baietii si rezolva treaba.
— Dar sigur gasiti, sigur nu doar faceti o borta in spatele casei? Ca n-am nevoie de asa ceva, ii amarasc si mai mult pe parinti, le dau o grija in plus pe care n-o aveau pana acum.
— Nu exista asa ceva. Dau eu de apa.
— Dar de unde stiti?
— Stiu eu. As putea cauta cu o crenguta, dar nu-i nevoie, simt eu apa.
— Dar ceva, o metoda mai stiintifica de cautat, fara mambo-jambo, nu aveti?
Cica sa-l cred pe cuvant. Fie!
A doua zi a venit cu vreo cinci pricajiti de oameni si au inceput sa sape cu o masinarie ce parea culeasa din Evul Mediu. Un metru, doi, trei, patru…
— Treaba-i buna, zicea mesterul, luand cate un bulgare uscat de pamant in mana. Sunt semne grozave.
Cinci, sase, sapte metri… Tot bulgari uscati. A aparut un vecin sa vada cum merge treaba.
— Fratilor, nu e apa, va spun. Da’ ce, eu nu am incercat? Am sondat in vreo trei locuri din gradina. Nu e si pace.
Opt, noua, zece metri… Triumfator, mesterul ne-a aratat un scuipat de apa pe peretele gaurii.
— Uitati izvorul! Treaba-i buna. Eu v-am spus.
— Da’ ce, se umple o fantana din asa ceva? am intrebat eu sceptic.
— Se umple, cum sa nu? Trebuie sa aveti rabdare. Si, ca sa nu mai aveti ce zice, am sa sap pana gasesc al doilea izvor, adevarata panza freatica.
Lui ii convenea sa sape, ca doar era platit la tub, la adancime… Paispe, cinspe, saispe metri…
— Treaba-i buna, sunt semne grozave.
Dupa douazeci de metri au inceput sa se rupa cutitele de la sfredel. Si mesterul parea parca usor sceptic.
— Nu se mai poate sapa, dar nu aveti grija, vine apa si de la primul izvor. Mai apar pe parcurs, gaura atrage apa, se deschid izvoarele.
A doua zi a venit cu baietii si ne-a montat douazeci si sapte de tuburi. Ne-a lasat, cum ma temeam, cu o borta in curte, pe fundul careia clipoceau doua degete de apa, care se puteau aduna acolo si din condens.
— Eu mi-am facut treaba, de-acu’ asteptati, ca apa vine.
I-am platit treaba mai mult de jena, m-am uitat cu jale la parintii mei:
— Stati linistiti, trebuie sa avem rabdare. O sa vina apa, i-am incurajat.
Intr-o saptamana, un tub-doua s-au umplut cu apa. E bine si asa, decat deloc, ne-am consolat noi cu paguba. Apoi, dupa vreo trei saptamani, s-au umplut peste douazeci de tuburi cu apa cristal, ca de munte. Si in cele mai secetoase perioade, nu scade sub cinsprezece tuburi, dar uneori ajunge atat de sus incat aproape o scoti cu mana.
Au trecut doi ani, dar si acum cand ies din casa la miezul noptii si scot o galeata cu apa de la fantana din spatele casei mi se pare un miracol.