Stiu parca dintotdeauna ritmul linistitor al trenului pe sine, punctat cand si cand de suieratul locomotivei. Era imprimat in ritmul vietii din satul unde am crescut. Linia ferata strabatea campia la vreun kilometru si ceva de sat si facea parte din firescul unei lumi mici, legata de lumea mare prin cele doua sine pe care treceau trenurile inspre si dinspre Oravita, inspre si dinspre Berzovia. Trenul lega locul acela marunt, izolat intre coline blande, de lumea si civilizatia urbana si era el insusi un semn al acelei lumi, al acelei civilizatii. Cand ma jucam cu prietenii pe strazile satului, ne opream ori de cate ori auzeam suieratul acela cuceritor, caci acolo, nu departe, exista o poarta ce ducea spre lumea larga pe doua sine de metal lucitor. Visam la lumea aceea, iar trenul ne ajuta sa o visam. Era acolo.
Cand era copil, bunicul a auzit si el in departare acelasi zgomot linistitor al „tugului“ sau „aizambanului“, cum i se spunea odinioara. Linia ferata e acolo de mult, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Bucata dintre Oravita si Iam face parte din vechea ruta Oravita-Bazias, deschisa in 1854. Ruta Oravita-Berzovia a fost deschisa in 1909 si pe ea au circulat neintrerupt trenuri de persoane mai bine de o suta de ani. Mai exact, pana in martie 2015.
Daca m-as stradui – nu prea mult –, mi-as putea aminti cu precizie orele la care circulau odinioara zilnic cele zece trenuri intre Oravita si Berzovia, cu tot cu legaturile lor spre Resita si Timisoara. Dar nu mai are rost. Astazi, satul meu, ca si alte sute sau mii de sate, nu mai este legat de lume pe linia ferata. Liniile ruginesc acolo incet, ca o marturie a unei tari unde legaturile dintre centru si periferii se destrama incet si sigur. Nu-i o exagerare livresca: de mai bine de un secol si jumatate linia ferata leaga lumea, intinzandu-si sinele intre orase, sate, comunitati. Atunci cand reteaua respectiva se degradeaza, e un semn sigur ca si lumea aceea e in disolutie, fiindca nici o retea de sosele, autostrazi sau chiar aeroporturi nu sugereaza stabilitatea si siguranta asa cum o face un tren care soseste in gara dupa orar. Trenurile sunt romantice, sunt incarcate de povesti, dar sunt mai mult decat atat: un sistem stabil de vase comunicante, ce leaga o societate. Trenul culege oamenii ce il asteapta, increzatori ca va veni negresit acolo, chiar daca mai intarzie un pic, si ii va duce unde vor sa ajunga.
Trenul dintre Oravita si Berzovia nu e singurul care a disparut. Stiu, de exemplu, ca intr-o alta parte a tarii a fost scos din circulatie trenul ce lega Pascanii de Targu-Neamt. Tot in martie 2015. E aici o poveste dubioasa care a trecut neobservata, ca multe altele din Romania. Ambele rute – si multe altele – au fost cedate companiei private Regiotrans. In martie 2015, Autoritatea de Siguranta Feroviara Romana i-a retras temporar companiei certificatul de siguranta. Cateva saptamani, sute de trenuri si-au intrerupt circulatia. Apoi, desigur, lucrurile s-au rezolvat cumva, iar Regiotrans a obtinut certificatul care-i trebuia. Doar ca a profitat de ocazie ca sa scape de cateva rute – probabil neprofitabile. Asa a disparut, dupa o suta de ani, trenul de Oravita-Berzovia si, laolalta cu el, alte zeci, poate sute de trenuri.
S-ar putea spune ca asa-i in capitalism. Doar ca o linie de tren nu e doar o cale de transport. E si o ilustrare a coeziunii si eficientei unei societati. Ca dovada, in Europa liniile ferate se renoveaza, se dezvolta, se modernizeaza. Acolo unde dispar (si nici nu le inlocuieste altceva), e un semn prost. Semn de destramare intr-o lume suspendata, fara legaturi, fara coeziune, fara idealuri. O Romanie la rascrucea nimicului.