Pensionar cinstit, am insa un sentiment firav ca sunt liber sa fac doar ce ma duce capul, cu conditia sa-mi ajunga si banii. Inca mi se pare ca trebuie sa ma trezesc si sa plec la slujba, fie dimineata, fie seara, fie ploaie, soare sau zapada ca-n iernile cand taiam, per pedes, trei kilometri de partie, alti simbriasi urmandu-ma ciuciti. Si, fara speranta vindecarii, suport saptamanal cosmarul avariilor inerente Sistemului Energetic National, pe care l-am servit 35 de ani si jumatate (43 cu scolarizare cu tot). Vacanta, se deduce, are o importanta nesemnificativa, ca sa comit un oximoron ce l-ar fi facut sa zambeasca pe Luca Pitu, Magistrul din Cajvana, retras in papusoi, pana spre noapte, cum a glumit el inainte sa moara. Sincron cu SdC, respect si eu vacanta…
Industria muzicala n-are timp de odihna. Vara, totusi, pulsul aparitiilor discografice bate mai lent, evenimentele aproape lipsesc. In saptamanile trecute, am consemnat doar doua majore, daca nu voi fi scapat vreunul cumva. Probabil varsta sau comoditatea mi-au stabilit ca tinta a interesului personal niste discuri „batranesti“. Primul e reeditarea albumului Amused to Death – Roger Waters, 1992, care imi place si azi, in ciuda remixarii cu tenta comerciala si a versiunii surround complet dezamagitoare. Al doilea, noua contributie la istoria bluesului, semnata, cu dintii pe corzile instrumentului, de Buddy Guy – Born To Play Guitar –, o profesiune de credinta onesta si dinamica, in ton cu zilele noastre deloc plictisitoare. Si alti „batrani“ s-au reconditionat, ori au recidivat, cu succes variabil. Gregg Allman, de exemplu, a mai scos un pachet complet, cu spectacolul de-acasa, din Macon, Georgia, 2014. Sa ascult aceeasi muzica de calitate e ca si cum as bea un coniac armenesc de 7 stele; rockerii adevarati nu prea cheltuiesc pe asemenea fineturi, cand ar putea cumpara de banii aia n-spe baxuri de bere! Drept pentru care, fara sa uit de muzicile fin distilate, mi-am polizat nemilos nervii cu: Halestorm – Into the Wild Life; Fear Factory – Genexus; Lamb of God – VII: Sturm und Drang; Bullet For My Valentine – Venom; Paradise Lost – The Plague Within; Cradle of Filth – Hammer of the Witches; En Esch – Spänk, trupa care mi-a adus in atentie o culegere de 6 CD – Electrostorm, cu trupe germane de rock industrial, active dinaintea lui 2009, cand s-a editat prima antologie. M-am intoxicat elegant cu Novella – Land; Hot Chip –Why Make Sense; Publicist UK – Forgive Yourself; Drinks – Hermits on Holiday; Froth – Bleak; Hudson Mohawke – Lantern; Laker – Tundra (a carui coperta inca ma straduiesc s-o descifrez); Little Boots – Working Girl; Myrkur – M (nesfarsite mistere scandinave). Tunde Olaniran – Transgressor – m-a purtat in alta zona, unde umbrele pareau alungate de iluzia electronica, muzicala in primul rand: Chemical Brothers – Born in the Echoes; Steve Roach – Etheric Imprints; The Orb – Moonbuilding 2703 AD. M-am distrat post-punk cu Someone Still Loves You Boris Yeltsin – The High Country –, si-n valuri de fum & bere, conform haioaselor deprinderi hairy-metal, m-am prefacut convins de V8 Wankers – Harden The Fuck Up –, ori Yukon Blonde – On Blonde. Apoi m-am eliberat de greturi alaturi de Grace Potter – Midnight – si Du Blonde –Welcome back to Milk –, ale caror titluri graiesc de la sine, fara traducere.
Sunt si aparitii de care n-am amintit, din simplul motiv ca n-am reusit sa ascult/aflu chiar tot. Iar toamna se anunta bogata. Si vacanta perpetua.