Nici macar de Revelion nu am senzatia atat de necrutatoare ca se termina ceva si incepe altceva. In primii ani de tristete post-vara, credeam ca era doar nostalgie dupa vacantele din timpul scolii, cand tot ce aveam de facut se rezuma, in cel mai rau caz, la 50 de probleme de matematica si 20 de lecturi obligatorii. Dup-aia am inteles, incet-incet, ca e mai mult de-atat. Nu faptul ca nu mai am trei luni de vacanta pe an imi rupe inima, nici ca in orice concediu pe care reusesc sa mi-l smulg din calendar plec cu tot cu laptop si mail-uri, nici ca mi-e dor sa mai am cinspe ani in trenul de noapte care pleaca de la Iasi spre mare. Nu. Ce-mi rupe inima e talentul fiecarei veri de a simula starea de gratie, suspendarea, pauza, impresia ca-ti ofera o amanare nesperata, ca atunci cand trebuie sa platesti chiria, dar n-ai bani, iar proprietarul vine si-ti spune „Stai linistit, da-mi-i cand ii ai“. Fiecare final de vara din ultimii ani a fost, de fapt, un reminder pentru finalul de viata. Alaltaieri am mai gasit pe cineva la fel ca mine – Tim Kreider, eseist si desenator, care a scris in „New York Times“ un text despre melancolia de la incheierea editiei: „Probabil ca felul in care ma simt acum, la finalul verii, are legatura cu felul in care o sa ma simt la finalul vietii, presupunand ca o sa am atunci suficient timp si minte ca sa ma pot gandi la asta: o sa fiu uimit de turnura neasteptata pe care au luat-o lucrurile, o sa regret tot ce n-am apucat sa fac, o sa ma agat de prietenii si de povestile amuzante pe care le-am adunat, si o sa ma intreb unde s-a dus totul“. As adauga la asta si cateva versuri din Cand vacanta s-a terminat de tot, de Mark Strand, dar ar fi deja prea mult. Si oricum, mai e vara si la anul.
