Un „abuz uzual“
Georges Vigarello este un important sociolog francez care s-a specializat in domenii delicate si adesea tabuizate precum sexualitatea, virilitatea, violul, frumusetea, perceperea corpului etc. El a avut inspiratia sa publice o carte despre „istoria violului“ (Histoire du viol: XVIe-XXe siècles, 1998). Sigur ca nu este vorba de o istorie propriu-zisa a siluirii sexuale. Este analizata, mai degraba, istoria receptarii violului, din perspectiva religioasa, morala, juridica si, in epoca moderna, civica. Este o cercetare de istorie a mentalitatilor in care ne intereseaza cum era perceput de-a lungul secolelor barbatul violator si cum femeia violata; cum erau perceputi si cum percepeau legiuitorul si judecatorul meniti sa-l sanctioneze pe violator etc.
Cert este faptul ca multimea actelor sexuale comise cu violenta de barbat este indicatorul cel mai exact al faptului ca, intr-o lume androcrata, barbatul o domina la toate palierele pe femeie. De-a lungul timpului, violul a fost considerat, daca nu chiar un „drept“ al barbatului, un fel de „abuz uzual“ (daca nu chiar un „abuz firesc“) al acestuia. Raportul sexual comis cu violenta asupra femeii era o actiune foarte uzuala in epoca premoderna. In schimb, plangerea din partea ei (penala sau de alta natura) era o actiune foarte neuzuala. Rusinea si teama de oprobriul public o bantuiau pe femeia siluita, la fel si frica de puterea barbatului violator. Chiar si acum (iulie 2015) un sondaj de opinie ne arata ca 20% dintre romani (deci unul din cinci) stiu amanunte despre un viol concret, dar tac, fara sa indrazneasca sa-l reclame la politie.
Cum spuneam, depunerea unei „lacramatii“ era neobisnuita, avand in vedere sentimentul ca barbatul era oarecum indrituit sa violeze femeia (si zeii violeaza zeite, nu-i asa?!). Studiind „sexualitatea in societatea romaneasca“ in zorii modernitatii (1750-1830), cercetatoarea Constanta Vintila-Ghitulescu rezuma in cateva cuvinte situatia:
„Plangerile [de siluiri] sunt foarte putine, cinci pe tot secolul, iar condamnarile sunt si mai putine. De fapt, in toate cele cinci cazuri se ajunge la mici intelegeri sau pur si simplu la ignorarea acuzatiilor“.
*
Scriu aceste randuri in iulie 2015, cand toata societatea romaneasca vuieste despre actul de violenta sexuala in grup (in haita) practicat, intr-o localitate din jud. Vaslui, de sapte tineri asupra unei eleve de 18 ani, Raluca, pe care au siluit-o pana cand a lesinat. Au stropit-o cu alcool pe fata si au violat-o din nou, pana cand fata a lesinat din nou. Apoi au abandonat-o pe un camp. Judecatorii au decis ca tinerii (intre 18 si 28 ani) pot fi cercetati in libertate, pe motivul ca ei nu prezinta un pericol social. Procurorul nu a facut recurs. Ce ar fi trebuit sa faca cei sapte handralai (din satul Valeni, jud. Vaslui) pentru ca sa prezinte un pericol social?! Toata lumea (politicieni, jurnalisti, parinti, vecini etc.) este mai mult sau mai putin revoltata. Toti isi dau cu parerea. Mai toti oamenii din satul Valeni (al violatorilor) cred ca de vina este Raluca (din alt sat), pentru ca, chipurile, i-ar fi provocat pe baieti, nefiind nici ea „usa de biserica“. Asta cu toate ca primul violator a sechestrat-o si i-a chemat pe toti ceilalti. Chiar si o opinie aparent „echilibrata“, formulata de o taranca din localitatea respectiva, o invinovateste si pe eleva violata, impartind „echitabil“ responsabilitatile: „Or fi gresit si ei…, o fi gresit si ea…“.
In general, pe aceasta „planeta a barbatilor“, oamenii cred ca, daca un barbat violeaza o femeie, el o face pentru ca ea l-ar fi atatat erotic intr-un fel sau altul (prin imbracaminte, prin vorbe, prin gesturi, prin comportament etc.). Acest tip de mentalitate populara nu este nici pe departe nou. Dau un singur exemplu banal. Cu vreo doua secole in urma (in 1828), cam in aceeasi regiune a tarii (Targu Neamt), o fata de 14 ani a fost violata de un marunt comerciant. Faptasul, „in dugheana sa amagind-o [pe fata], i-au radicat fecioriia“. Parintii fetei s-au plans la Mitropolia Moldovei, cerand ca barbatul sa ia fata violata de sotie. Era o prevedere a Pravilei referitoare (doar!) la violarea care implica dezvirginarea fetei: „Acela [= siluitorul deflorator] se va cununa cu dansa sa-i fie femeie [= nevasta] “ (Indreptarea legii, 1652). Sustinut de multi martori barbati, amici de pahar cu el, violatorul a scapat de sanctiune, luandu-se in considerare, chipurile, „felul provocator al comportarii victimei“, dupa cum rezuma istoricul Mihai Razvan Ungureanu.
Intr-un cunoscut text apocrif, intitulat Epistolia Domnului nostru Isus Hristos (sau Legenda Duminicii), intr-o versiune romaneasca din secolul al XVIII-lea, Isus Cristos descrie diverse pedepse groaznice trimise de El pentru pacatele oamenilor:
„Pentru aceea am trimes asupra voastra limbi [= neamuri] reli si pagani, de v-au supt sangele vostru si v-au prins si v-au legat si v-au robit si de femeile si de fetile voastre s-au facut ras“.
Semnificativ este faptul ca sanctiunea violului se aplica femeilor, dar nu se refera la ele, ci exclusiv la barbati. Ei vor fi cei umiliti. Ei vor suferi cumplit pentru ca nevestele si fiicele lor vor fi siluite de neamurile de pagani trimise de Isus. Cat despre suferintele indurate de „femeile si fetile“ violate, acestea se pare ca nu contau. Barbatul este in centrul atentiei, nu femeia. Traim intr-o lume in care istoria este „povestea lui“ (his story), nu „povestea ei“ (her story). De asemenea, in mentalitatea traditionala si in spatiul crestin-ortodox se pare ca nu contau nici siluitorii insisi. In spatiul romanesc, in reprezentarile literare sau iconografice ale pacatosilor (inclusiv ale celor cu pacate sexuale) care sunt „munciti“ in „Raul de foc” al Iadului, sunt prezente femeile care au „curvit si priacurvit“, dar nu apar si violatorii. Pacatul era considerat prea mic si, in plus, nu se stia prea bine cui apartinea: barbatului violator sau femeii violate?
Constrangere versus consimtire
Elementele constitutive, esentiale ale violului sunt constrangerea femeii, apelul la violenta (sau la amenintare), impunerea cu forta a impreunarii. „Cu sila si cu armele“, cum scrie Dimitrie Cantemir. Agresivitatea sexuala a barbatului nu este intotdeauna motivata de neputinta acestuia de a-si tine pornirile erotice in frau. Uneori este vorba de o perversiune: sunt barbati care se excita (doar) daca femeia opune rezistenta, (doar) daca actul sexual este dublat de violenta.
In limba romana, etimologia termenelor referitoare la agresivitatea sexuala este explicita: viol (din lat. viol? = „a recurge la violenta“; intrat in romana prin franceza) sau siluire (din slav. sila = „forta“). „A face sila“, ca in romana arhaica, se refera la folosirea fortei de catre barbatul violator si, poate, la provocarea silei (dezgustului) femeii violate. „Jupanésile boierilor de la masa domnii sale le scotea, di le facea sila“, scria Grigore Ureche despre domnitorul Moldovei Iancu Sasul (1579-1582) (Letopisetul Moldovei, 1642-1647).
Violenta sexuala apare descrisa si in putinele plangeri inaintate autoritatilor („la agie“ sau „la Mitropolie“) de catre fetele siluite pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Iat-o rezumata de o slujnica, pe nume Rada (probabil o roaba tiganca), violata in 1801 de chelarul Costache de la curtea boierului Ion Hagi Moscu:
„Apucandu-ma [Costache] inlauntru [= in pivnita] indata au tras zavorul si au stins lumanarea si precum zic apucandu-ma in sila si nemaiputand lupta si striga cu totul am fost biruita, lasandu-ma ca o moarta“.
Similar se intamplau lucrurile in toata Europa din aceea epoca. Adesea stapanul isi viola servitoarea, uzand de brutalitate si de spaima inoculata. Iata descrierea unui viol, comis in 1774 de catre un burghez francez asupra slujnicei sale:
„Avand ordin sa mearga in camera lui pentru niste pretinse treburi legate de conditia sa sde slujnicat, el a uzat de violenta aruncand-o pe un pat, s-a napustit asupra ei ca un nebun, ei i s-a facut rau de frica, luata prin surprindere de o asemenea brutalitate, intr-atat, incat in acele momente de slabiciune, el a profitat de gingasia sexului ei“.
*
Am vazut ca unul dintre elementele de „diluare“ a vinei violului era (si mai este) faptul ca femeia l-ar fi atatat pe barbat, l-ar fi provocat sexual. Este un element care „justifica“ violul si comuta responsabilitatea de pe umerii lui pe umerii ei. Un al doilea element care „scuza“ violul, care practic anuleaza vina si responsabilitatea violatorului, ar fi lipsa constrangerii, adica participarea liber consimtita a femeii la actul sexual. Constrangere versus consimtire. Prezenta primului factor sau a celui de-al doilea schimba complet incadrarea juridica si perceperea etica. Ca atare, miza este uriasa. Inca in pravilele romanesti de la jumatatea secolului al XVII-lea se putea vorbi despre siluire „cu voia fétei“ (Indreptarea legii, 1652).
In spatiul islamic, conform Coranului si a legii Shari’a (arab. shari’a = „calea de urmat“), pentru ca un viol sa fie recunoscut si sanctionat ca atare, femeia siluita trebuie sa aduca in fata judecatorului, ca martori, nu mai putin decat „patru barbati piosi“. Conditia pusa de legea islamica este practic imposibil de indeplinit. Cum sa existe „patru barbati piosi“ ca martori oculari la producerea unui viol?! Ce cauta ei in scena siluirii sexuale?! Si in ce stare iluzorie acestia se vor solidariza cu femeia violata, si nu cu violatorul, fara indoiala „barbat pios“ la randul sau?! Daca femeia nu reuseste sa indeplineasca aceste conditii, atunci acuzatia de viol adusa barbatului se comuta pe cea de adulter adusa femeii. Pentru o astfel de vina, in Pachistanul de azi, de exemplu, femeia primeste o suta de bice in public sau chiar este ucisa prin lapidare. In 2006, sub presiunea SUA, presedintele pro-occidental al Pakistanului, Pervez Musharraf (2001-2008), a propus modificarea legii in favoarea femeilor siluite (violul fiind un amplu fenomen social in aceasta tara), dar islamistii radicali s-au opus cu vehementa. In consecinta, legea nu a mai fost modificata.
Marea problema pentru diminuarea (practic anularea) vinei de viol a fost inocularea ideii ca, de fapt, barbatul nu poate sa violeze o femeie care nu vrea sa intretina relatii sexuale. Cu alte cuvinte, daca violul a avut loc, inseamna ca a existat consimtamantul femeii si atunci nu a mai fost vorba de viol. „Salnicia unei femei e fiziceste cu neputinta“, afirma un personaj hasdeian, Toderita, „studinte“ la Drept, la Harcov, la jumatatea secolului al XIX-lea. Toderita, protagonistul unei nuvele auto-biografice a lui B.P. Hasdeu (Duduca Mamuca, 1863), este alter ego-ul prozatorului, care, intr-adevar, a urmat – in perioada cca 1852-1854 – cursurile Facultatii de Drept de la Universitatea din Harcov. Iata ce invatau studentii in acea epoca, la acea universitate:
„X, asa se numea profesorul, ni esplica, vrau sa zic ni memoriza acum despre cestiunea «preacurviei», de adulteriis, si ne dezvolta, ca de pe carte, teoria celebrului criminalist Feuerbach, cum ca salnicia unei femei e fiziceste cu neputinta“.
„Profesorul X“ isi permitea sa nu fie de acord cu cunoscutul jurist german de la Universitatea din Iena, Paul von Feuerbach (1755-1833), promotor al unor reforme juridice. Cei care nu pot sa violeze o femeie – sustinea polemic „Profesorul X“ – sunt doar impotentii, „barbatii fiziceste neputinciosi“.
In schimb, alte personaje din proza romaneasca sunt de acord cu teoria profesorului von Feuerbach. Protagonistul unui roman al lui Octav Sulutiu (Ambigen, 1935) incearca sa violeze o fata, Elina. Raspunzand cu forta si abilitate la forta bruta a barbatului, aceasta se opune in pat si tanarul nu reuseste:
„Degeaba [te caznesti] – spune Elina–, daca nu vreau eu, nu se poate“.
?Si prozatorul G.M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste, 1933) a dat violului o interpretare juridica, imaginand intr-o sala de tribunal urmatoarea poveste. Un soldat a fost dat in judecata pentru ca a dezvirginat-o prin viol pe fiica ofiterului a carui ordonanta era. Pentru ca sa demonstreze faptul ca nu a fost vorba de un viol, ci de un raport sexual consimtit de ambele parti, avocatul paratului a recurs la urmatoarea sceneta. A dat procurorului o sabie (din nou sabia ca obiect falic) si l-a rugat sa o introduca in teaca pe care el insusi, avocatul apararii, o tinea in mana, miscand-o intr-una:
„— Poti sa bagi sabia [in teaca], domnule procuror? — Nu pot. — De ce nu poti? — Pentru ca nu ma lasi. — Cum nu te las? — Misti teaca, domnule aparator si sabia trece pe alaturi. — Dar acum poti?, il intreba din nou aparatorul, pe omul legii, tinand teaca nemiscata in fata lui. — Pot, cum sa nu, a fost raspunsul si procurorul, in adevar, a introdus sabia cu usurinta. — Poftim onorata judecata, asa a fost cu flacaul inculpat si cu fecioara, a strigat triumfator aparatorul. Ordonanta n’ar fi facut nimic cu sabia, daca n’ar fi stat, supusa, teaca la indemana lui“.
Aceasta parabola nu este noua. G.M. Zamfirescu a preluat-o probabil de la Voltaire, care a folosit-o intr-o lucrare a sa (Prix de la justice de l’humanité, 1777) privind justitia:
„In ce priveste fetele si femeile care s-ar plange de a fi fost violate – scria filozoful francez in 1777–, se pare ca nu mai ramane decat sa li se spuna cum a evitat o regina de altadata acuzatia unei reclamante. Ea a luat teaca unei sabii si, miscand-o tot timpul, i-a aratat doamnei ca astfel nu era posibil sa se puna sabia in ea. Cu violul e ca si cu neputinta; unele cazuri n-ar trebui sa ajunga niciodata in tribunale“.
De altfel, nu numai Voltaire, dar mai toti filozofii iluministi au avut pozitii similare in ceea ce priveste violul. Denis Diderot, de pilda, argumenta ca, „oricat de putin aparata ar fi o fortificatie [= vaginul], e imposibil de cucerit doar prin forta“ (Les bijoux indiscrets, 1748). La randul sau, Jean Jacques Rousseau sustinea o teorie a compensatiei in lumea inconjuratoare: „Natura, l-a inzestrat pe cel mai slab [= pe femeie] cu forta de care are nevoie pentru a rezista atunci cand o doreste“ (Émile, 1762).
*
Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect. Violurile si abuzurile sexuale in spatiul romanesc, comise de la vladica la opinca, au fost studiate in ultimul timp de doi cercetatori importanti: Dan Horia Mazilu si Constanta Vintila-Ghitulescu. Primul s-a ocupat mai ales de domnitori si mari boieri din „lumea romaneasca veche“, iar cea de a doua de partea de jos a piramidei sociale (robi, slujitori, targoveti, preoti, calugari) la inceputurile epocii moderne. Ramane totusi de stabilit rolul special pe care il juca violul in cadrul rebeliunilor, al rascoalelor si al razboaielor. Care era, in astfel de cazuri, „dreptul“ invingatorului sau al ocupantului?
Ius occupanti in Antichitatea greco-romana
In societatile arhaice si traditionale, invinsii nu aveau nici un drept. Invingatorii castigau totul, iar invinsii pierdeau totul. Vorba cantecului: „The winner takes it all,/ The loser has to fall“. Nu se luau prizonieri, nu exista mila, nu erau reguli. Ocupantii beneficiau de toate drepturile din lume: sa ucida barbati si baieti, sa violeze femei si fete, sa distruga temple, sa jefuiasca palate etc.
Cand in anul 390 i.e.n. galii – condusi de „trufasul print“ Brennus – i-au invins pe romani, acestia din urma au trebuit sa le plateasca invingatorilor un tribut enorm, relateaza istoricul Titus Livius. „Vai de cei invinsi!“ (Vae victis!) a exclamat victoriosul Brennus insusi, stiind ceea ce ii asteapta pe invinsi (De la fundarea Romei V, 48). Nu este singurul dicton referitor la soarta nefericita a invinsilor, ceea ce arata importanta acestui subiect. In noaptea in care a fost distrusa Troia, Enea le-a transmis putinilor luptatori invinsi ramasi in viata urmatorul mesaj aforistic: „Singura salvare a invinsilor este de a nu mai spera in salvare“ (Una salus victis, nullam sperare salutem) (Vergiliu, Eneida II, 354).
Cum am vazut, unul dintre „drepturile“ suverane ale invingatorilor era acela de a-i omori pe inamicii valizi. Intr-adevar, in piesa lui Euripide (Troienele, 415 i.e.n.), luptatorii eleni ii ucid pe toti barbatii troieni, inclusiv pe baietii puberi. Fetele si femeile troienilor sunt rapite si duse in exil, in Elada, unde vor deveni (tot o forma de viol) supusele sexuale ale elenilor. In secolul I i.e.n., istoricul roman Sallustius a surprins esentialul „drepturilor“ ocupantilor: uciderea adversarilor masculi, „rapirea fetelor“, „copii smulsi din bratele parintilor“, „mame date la discretia ssexuala at invingatorilor“ etc. (Razboiul lui Catilina I, 9).
Violarea femeilor si fetelor soldatilor invinsi nu era (doar) expresia unor simple pofte sexuale ale soldatilor cuceritori aflati de mult timp departe de femeile lor. Comis sistematic, violul colectiv era o puternica arma psihologica. Tribul (neamul) advers era in mod definitiv infrant si simbolic umilit abia atunci cand femeile invinsilor erau violate. Violul era o arma psihologica, dar si una biologica, pentru ca femeile si fetele siluite erau astfel insarcinate cu samanta barbatilor invingatori. Barbatii tribului (neamului) invins erau exterminati, iar femeile tribului (neamului) invins dadeau nastere si cresteau progenituri ale soldatilor din tribul (neamul) invingator. Genele invinsilor erau inlocuite cu cele ale invingatorilor. Epurarea etnica era astfel implinita. Vorba sociologului Georges Vigarello: „Violul in caz de razboi [este] un act organizat ce insoteste, pana la simbol, posedarea unui teritoriu“. Istoricul Arthur Koestler este si mai transant in aceasta privinta: „Violul si prada erau socotite un drept firesc al unei armate cuceritoare“.
In fine, acest „drept firesc“ al cuceritorului este revendicat de un personaj din romanul lui Walter Scott (Ivanhoe, 1820), a carui actiune se desfasoara in Anglia secolului al XII-lea. Conducatorul cavalerilor templieri, Sir Brian de Bois-Guilbert, reclama dreptul sau de a se culca (chiar impotriva dorintei ei) cu frumoasa Rebeca. Discursul sau este plin de semnificatii:
„Voi vorbi ca un cuceritor. Esti in puterea arcului si a lancii mele si, prin urmare, potrivit legilor tuturor natiilor, trebuie sa te supui vointei mele [sexuale] etc.“.
Intr-o pagina de jurnal din 1966, Emil Cioran vorbeste despre „o lege straveche“, cea a „consimtamantului la viol“ al femeilor cucerite de soldatii inamici. Dupa ce invingatorul „a castigat o batalie“ si „si-a zdrobit adversarii“, el „isi dicteaza conditiile“. Cioran psihologizeaza pe hotarul subtire dintre love & hate. Merita sa fie citat:
„E aici o lege straveche, de care femeile asculta in mod inconstient. E vorba, din partea lor, de consimtamantul la viol. Cand aparatorii capitulau, cetatea era predata inamicului: chiar daca il urau, femeile, in forul lor launtric, il admirau. Era castigator“.
Sigur ca era vorba de un abandon, de resemnarea fetelor si femeilor din tribul (neamul) invins. Actul devenise uzual: se ritualizase, se institutionalizase. Se aplica de la sine, vorba lui Cioran, ca o „lege straveche“ (ius occupanti). Doar ca „violurile colective“ devenisera „casatorii fortate“. Sa ne aducem aminte: dupa ce i-a invinsi pe persi, Alexandru Macedon, la Susa, s-a casatorit cu o principesa ahemenida. Acest tip de casatorie a fost atat de inradacinat in realitatea istorica incat a intrat, ca motiv folcloric, in legende si basme. El figureaza in indexul de motive folclorice, realizat de Stith Thompson, la nr. T104.2. Victor demands defeated king’s daughter (or widow) in marriage [„Invingatorul cere in casatorie pe fiica (sau pe vaduva) regelui invins“]. Casatoria dintre Alexandru si printesa persana a fost doar un exemplu de urmat de catre oamenii de jos. In aceeasi zi, Alexandru cel Mare „a celebrat casatoriile, dupa ritul persan, a zece mii de [osteni] macedonieni cu tinere iraniene“, comenteaza Mircea Eliade.
Situatia este oarecum asemanatoare cu povestea „rapirii sabinelor“, la intemeierea Romei. Doar ca fecioarele sabine nu au fost rapite (si violate) (raptus virginis) de catre romani dupa invingerea neamului sabinilor, ci invers, razboiul s-a declansat dupa si din cauza rapirii (si violarii) sabinelor de catre romani (Titus Livius, De la fundarea Romei I, 9-13). Plutarh vorbeste despre vreo cinci-opt sute de sabine rapite de romani si accentueaza: „toate [erau] fecioare“. Mai spune si ca Romulus insusi s-ar fi casatorit cu una dintre ele, cu care ar fi avut si copii (Vieti paralele. Romulus, XIV). Pornind de la radacini indo-europene comune, Georges Dumézil a comparat legenda „rapirii Sabinelor“ cu cea a unui erou al epopeii indiene Mahabharata. Un erou numit Bhisma, care practica raksasa – casatoria prin „rapirea violenta“ a fecioarelor: „Cei care cunosc dharma cred ca sotia cea mai buna este cea adusa cu forta“ (Mahabharata 95-105).
*
Lucrurile nu decurgeau intotdeauna foarte simplu, pentru ca femeile rapite, violate sau casatorite cu forta isi cresteau copiii in cultura tribului (neamului) lor, cel invins, si nu in cea a tribului (neamului) invingator. Ele povesteau copiilor „miturile tribului“ invins, in limba materna, cea a tribului decimat. In cultura iudaica se considera ca un copil este evreu doar daca mama este evreica (indiferent de etnia tatalui). Motivul nu este (cum se crede) aplicarea principiilor Mater semper certa est („Mama este intotdeauna sigura“), pe cand Pater semper incertus est („Tata este intodeauna nesigur“). Importanta mamei in stabilirea culturii etnice a copilului deriva din imensa influenta a acesteia in modelarea identitatii culturale a odraslei sale. In comunitatile arhaice si traditionale, copilul mosteneste coordonatele etnico-culturale ale mamei.
Contemporan cu Euripide (secolul al V-lea i.e.n.), Herodot relateaza o istorioara plina de semnificatii. Grecii din Attica si pelasgii de pe insula Lemnos se razboiau intruna. La un moment dat, pelasgii i-au invins pe atenieni si le-au violat femeile. Pelasgii le-au rapit pe ateniene si, „ducandu-le in sinsulat Lemnos, si le facura tiitoare“. Numai ca femeile ateniene au crescut copiii conceputi cu barbatii pelasgi in spiritul culturii proprii regiunii Attica. Adica ele „incepura sa-si invete fiii limba attica si obiceiurile atenienilor“.
„Afland acestea, pelasgii se stransera la sfat si o spaima li se cuibari in suflet: ce vor face din clipa in care [baietii atenienelor violate] vor ajunge barbati??Tinand seama de acestea, ei [=pelasgii] luara hotararea sa-i ucida pe pruncii femeilor attice. Apoi trecura la infaptuirea hotararii…” (Istorii VI, 138).
Violuri colective in Tarile Romane
Este important de subliniat faptul ca mentalitatile si comportamentele nu s-au modificat prea mult in Europa, chiar si dupa doua milenii. Razmeritele, rascoalele si razboaiele sunt adesea asociate de violuri in masa comise de soldatii din oastea invingatoare asupra femeilor si fetelor soldatilor din oastea invinsa.
In 1648-1649, de pilda, armata de cazaci condusa de hatmanul Bogdan Hmelnitchi si de fiul sau Timus (aliata cu ostile tataresti) a decimat armata polona. De asemenea, cu acest prilej, au fost omorati peste o suta de mii de evrei care locuiau in zona. Nu numai femeile si fetele poloneze au fost violate cu acest prilej, ci si cele evreice, cum a aratat antropologul Maurice Fischer:
„Una din metodele preferate ale cazacilor de a stoarce bani de la evrei era luarea unui numar mare de prizonieri intrucat stiau prea bine ca evreii ii vor rascumpara. Ca femeile [evreice] astfel rascumparate erau siluite de triburile acestea semisalbatice nu mai incape indoiala“.
„Lucruri la fel de scandaloase – adauga Maurice Fischer – au mai suferit evreicele din Rusia in cursul pogromurilor din 1903-1905.“ In paranteza fie spus, el are dreptate, inclusiv in ceea ce priveste Pogromul de la Chisinau din 1903.
Unul dintre cronicarii care au descris atrocitatile acestui razboi devastator de la jumatatea secolului al XVII-lea (crime in masa, violuri colective, jafuri etc.) a fost cabalistul Nathan Hanover (1621-1683), rabin la Iasi. Este vorba de o carte in ebraica putin cunoscuta: Yeven Metzulah (In adancurile disperarii), publicata pentru prima data la Venetia, in 1653. Despre ucideri, spolieri si siluiri („rusinandu cazacii famei si féte“) comise in Moldova si Bucovina de ucrainenii (si tatarii) lui Timus Hmelnitch, fiul lui Bogdan („chipul de hiara“), vorbeste si Miron Costin in Letopisetul Tarii Moldovei. Domnitorul Vasile Lupu a fost nevoit sa-si dea mandrete de fiica, pe mezina Ruxandra, in casatorie nedorita, silita, cu Timus Hmelnitchi. Un cvasi-viol la curtea domneasca, menit sa opreasca violurile in masa de pe teren.
Astfel de obiceiuri, de siluiri colective produse de ostenii invingatori, nu erau noi in aceasta zona. Le descrie si geograful persan din secolul al X-lea, Ahmad ibn Rusta, referindu-se la rusii kievieni din zona fluviului Don:
„Acesti oameni sunt vanjosi si viteji si, cand coboara in camp deschis, nimeni nu poate scapa de ei fara sa fie ucis, [fara] sa-si vada femeile luate cu sila [= siluite] sau robite“.
Voi sari cu exemplele de violuri colective din spatiul est-european, de la jumatatea secolului al XVII-lea pana la primele decenii ale secolului al XIX-lea, la tarile Romane din epoca Zaverei (slav. za vera a „pentru credinta“). Anul 1821 a fost unul aprig, de revolte, anarhii, violente, confuzii si rasturnari de situatii, in care au fost implicate cete de luptatori, osti neregulate si chiar armate. Grecii eteristi, soldatii muscali, pandurii olteni, arnautii albanezi, ostenii turci cucereau pe rand marile orase (Iasi, Bucuresti etc.) si, in virtutea „dreptului invingatorului“ (ius occupanti), se simteau indrituiti sa ucida, sa jefuiasca, sa distruga, sa violeze. Indiferent de coordonatele culturale si confesionale din care proveneau, toti aplicau aceleasi cutume. Toti beneficiau de aceleasi „drepturi“. Vizate erau in special familiile de negustori, de boiernasi si de boieri mari. Nu e de mirare ca acestea au fugit in bejenie la Brasov (familiile muntenesti) si la Chisinau (cele moldovenesti). Targovetele si tarancile pribegeau si ele, fugind de violatori, ascunzandu-se in paduri, in munti sau in grote (in „Pestera muierilor“, de pilda). La inceput, in timpul revoltei din 1821 a celor din Eteria (ngr. hetairia = „societate [secreta]“), siluirile colective au fost produse de rebelii greci:
„Eteria – scrie Radu Rosetti –, cu groaznicul ei alai de jafuri, de pradaciuni, de siluiri, de dari de foc si de ucideri lasase in amintirea acelor cari ii traise zilele o impresie nestearsa pana la moarte“.
In Cronica mestesugarului Ioan Dobrescu (1802-1832), mesterul bucurestean – contemporan cu evenimentele – relateaza ingrozit despre „betiile“, „jafurile“, „crailacul“, „batjocurile“ si „siluirile“ comise de „oltenii“ lui Tudor Vladimirescu in Bucuresti. Iata un singur fragment:
„Oh, oh, rau noroc! Bine era sa nu mai fi fost! Iti venea sa nebunesti de cantece oltenesti, de trasnete de pistoale. Toti nebuni de vin. Era o grozavie de crailac. Cine poate sa ia socoteala jafurilor ce se facea de dansii in toate partile si batjocurile ce se facea de ei in lume, dar mai mult la partea boiereasca. Ca, daca ii prindea, nu numai ca-i jefuia de-i lasa in piei, ci pre barbati, pre unii ii si omora, iar pe cocoane si fetele lor le batjocoreau cum le era voia, mai cu asprime decat turcii, ca cainii, pre amandoua partile“.
Intre timp, tot in ?Tara Romaneasca, „cetele de arnauti“ albanezi, cum scrie istoricul Victor Papacostea, comiteau „cele mai mari excese: violuri, jafuri, talharii, spargeri de biserici“. Ulterior, atunci cand armata regulata turca a navalit in Tarile Romane ca sa restabileasca ordinea, atrocitatile s-au produs inzecit. De data aceasta, violatorii („de fete si de baieti“) erau ostenii turci. Faptele sunt atestate, din nou, de Radu Rosetti:
„Nenumarate erau mai ales rapirile si siluirile de femei, de fete si de baieti. Am cunoscut calugarite cari, cand erau fete mari in casa parintilor si aveau pacatul sa fie frumoase, n-au vrut de bunavoie sa se deie turcului, au fost ridicate din casa acelor parinti, ziua, in amiaza mare si duse la gazda beslegei [= capitan de calareti]. Si au stat multe luni in casa beslegelor, [ca] tiitoare silite“.
Peste doar cateva decenii, povestile cu moldovence siluite de turci au intrat in folclor si „se auzeau pe la toate sezatorile“. Pe de alta parte, multi moldoveni tarau dupa ei povestea tragica a nasterii lor in urma acestor acte de violenta sexuala. „[Asta] o fost facut cu turcii“ era o stigmatizare uzuala.
*
Asa cum am afirmat mai sus, violurile infaptuite de osteni in timpul unor razboaie nu se datorau (doar) neputintei militarilor de a se abtine de la firesti impulsuri sexuale, potentate acestea de eventuala lipsa de femei. In primul rand pentru ca, in multe cazuri – cum observa Michel Onfray referindu-se la India din epoca medievala –, „razboinicii aduc intotdeauna bordeluri de campanie in zona din spatele operatiunilor militare“. Se pot aduce si alte argumente, mai aproape de noi in timp si spatiu. In „hronograful“ sau, calugarul Dionisie Eclesiarhul (1740-1820) vorbeste despre ocupatia austriaca a tarii Romanesti (1789-1791), condusa de printul Saxa de Coburg. Cronicarul este martor ocular („am vazut cu ochii miei“). Iata-l ce relateaza:
„[Soldatii austrieci] avea si multe mueri cu ei dupa obiceiul nemtesc, unele ale ostasilor, altele cu ostile se tin. Avea nemtii cu ei posadnice [= prostituate], si slujnice tiitoare cei mari“.
Cu alte cuvinte, ostasii beneficiau nu numai de bucatarie de campanie si de spital de campanie, ci si de bordel de campanie. Iar „cei mari“, ofiterii, aveau pe langa ei „slujnice tiitoare“. Si cu toate acestea, actele de violenta sexuala, ca arma psihologica si biologica, nu au putut fi oprite.
„Dreptul“ invingatorului in secolul XX
Ca astfel de fapte si mentalitati (aparent abuzive) erau uzuale in cadrul societatilor arhaice si traditionale pare a fi un fapt stabilit si acceptat de istorici. Ca reminiscente ale unor astfel de cutume au supravietuit si in epoca moderna este un fapt cu care va trebui sa ne obisnuim. Dar ca ele continua in secolul XX si in zilele noastre, este greu de crezut.?Si totusi recunoastem acelasi modus operandi.
Voi aminti, in treacat doar, violurile colective si sistematice comise de luptatori victoriosi in diverse razboaie, rascoale si rebeliuni ale secolului XX: violurile comise de taranii romani rasculati in 1907 asupra nevestelor si fiicelor de negustori si boieri (motiv preluat si de Liviu Rebreanu in romanul Rascoala); siluirile in masa practicate de soldatii turci (si de kurzi) asupra femeilor armence in timpul genocidului armean din 1915-1917 („Violurile devenisera atat de obisnuite, incat armencele – si femeile, si fetele – fugeau in paduri, pe dealuri sau prin pesteri, de cum zareau o trupa de jandarmi turci“, relateaza ambasadorul SUA la Istanbul, Henry Morgenthau); violurile colective comise in al Doilea Razboi Mondial de soldatii nazisti in Rusia si cele produse de soldatii rusi in Germania, in Romania etc. („Nedumerire, frica, indoiala. Soldati rusi care violeaza femei sin Bucurestit“, isi nota Mihail Sebastian in Jurnal, la 1 septembrie 1944); violurile in masa practicate de soldatii sarbi in Bosnia-Hertegovina, in timpul razboiului din Iugoslavia de la sfarsitul secolului XX. In aceeasi epoca (cca 1990-2010) au mai avut loc violuri sistematice in masa in timpul razboaielor civile din Sierra Leone, Ruanda, Liberia, Sudan (Darfur), Uganda si R.D. Congo.
Evenimentele din Bosnia merita mai mult decat o simpla semnalare. In mod paradoxal, cel mai recent razboi din Europa (Iugoslavia, anii ’90) ne dezvaluie cele mai arhaice mentalitati si comportamente si modul tenace in care ele au supravietuit din Antichitate pana in zilele noastre.
In perioada decembrie 1992 – ianuarie 1993, Consiliul Europei a infiintat o Comisie internationala si pluridisciplinara de investigare, formata din cincisprezece cercetatori, cunoscuta sub numele de Comisia Warburton, dupa numele celei care a condus-o, Dame Anne Warburton. Rolul comisiei era de a cerceta la fata locului (Bosnia, Croatia etc.) amploarea si rolul fenomenului de violare a femeilor musulmane din Bosnia si de a intocmi un raport in aceasta privinta. Textul raportului a fost folosit, printre altele, la judecarea criminalilor de razboi din fosta Iugoslavia (Ratko Mladici, Radovan Karadzici s.a.), in cadrul procesului intentat lor la Tribunalul Penal International de la Haga, infiintat la 23 mai 1993 si condus de Carla del Ponte. Unul dintre mebrii comisiei, dr. Gunila Kleiverda (Amsterdam), a avut amabilitatea de a-mi trimite acest raport inedit. Ii multumesc si pe aceasta cale. Unele dintre concluziile comisiei confirma teoriile sustinute mai sus. Altele le completeaza.
In anul 1992, aproximativ 70% din teritoriul Bosniei-Hertegovina era sub controlul armatei sarbe sau al unor osti neregulate sarbesti. In Peninsula balcanica, mai ales in Balcanii de vest, exista o veche traditie a organizatiilor militare neoficiale, a militiilor populare, a bandelor inarmate (ustasi, cetnici, comitagii, arnauti, haiduci, panduri, carjalii etc.), care erau autonome si isi aveau propriile lor forme de organizare si operare militara.
Comisia a estimat ca numarul victimelor violurilor comise (doar) in 1992 de catre luptatorii sarbi asupra bosniacelor musulmane a fost de peste 20.000. Dar numarul putea fi si de 60.000 de victime – sustine raportul –, avand in vedere faptul ca femeile si fetele violate refuzau sa se declare ca atare de rusine, pentru a nu fi stigmatizate social. Daca se accepta ca numarul femeilor siluite a fost de 20.000, atunci numarul estimat al femeilor ramase insarcinate in urma violurilor a fost de circa 1.000. Dar numarul probabil a fost mult mai mare, sustine acelasi raport.
Membrii comisiei internationale au aflat in timpul misiunii lor ca adesea violurile se produceau in public si ca violentele sexuale contineau elemente de sadism, pentru a mari gradul de umilire a victimei in fata familiei si a intregii comunitati. Deliberat, violurile militarilor sarbi se produceau astfel incat sa mareasca probabilitatea de a lasa femeile bosniace insarcinate. De pilda, femeile si fetele bosniace erau retinute multe luni in centre speciale de detentie (organizate in sectii de politie, scoli, hoteluri etc.), numite rape camps („lagare/tabere de viol“), fiind supuse acolo la violuri multiple, colective si repetate. Dupa ce victimele ramaneau insarcinate, ele erau retinute pana cand – din cauza evolutiei sarcinii – nu mai puteau face avort. Totul era premeditat si foarte bine organizat.
Comisia trimisa in misiune de Consiliul Europei a admis in raportul oficial faptul ca:
a). „Violurile si abuzurile sexuale comise de trupele militare (sau para-militare) sarbesti trebuie sa fie considerate in acelasi context cu celelalte atrocitati produse de ele (genocid, masacre, gropi comune, jafuri, distrugeri) si nu pot fi analizate ca actiuni izolate“, menite doar sa satisfaca pornirile sexuale ale violatorilor.
b). „Tinand cont de modul in care s-au comis violurile si de proportiile fenomenului din Bosnia-Hertegovina“ este evident faptul ca scopul actiunii violatorilor a fost „de a ofensa demnitatea umana“, de a aplica un „tratament umilitor si degradant“ femeilor, familiilor si intregii comunitati.
c). Aceste violuri, nefiind „actiuni izolate“, nu pot fi considerate nici macar ca fiind (doar) „abuzuri sistematice“, ci mai mult decat atat: sunt „un produs al razboiului“. Violarea femeilor si fetelor musulmane din Bosnia „sunt comise la o astfel de scara si intr-asa un mod incat sa fie parte dintr-un pattern usor de recunoscut, care formeaza un important element al strategiei de razboi“.
d). „Violul este vazut ca o arma de razboi (weapon of war)“, prin „violenta fizica si psihica pe care o genereaza“. „Comisia a avut acces la declaratii si documente sarbesti care puneau foarte clar astfel de actiuni [= violurile in masa] in contextul unei strategii expansioniste“, de ocupare a teritoriului.
e). „Comisia intelege ca violul este o parte a unui pattern deliberat de abuz, comis constient cu intentia de a demoraliza si teroriza comunitatile, alungandu-le din regiunile in care salasluiesc si demonstrand puterea fortelor invadatoare“. „Violul nu poate fi vazut ca fiind incidental principalului scop al agresiunii, ci ca servind un scop strategic in sine“.
f). Comisia considera ca „prevederile Organizatiei Natiunilor Unite privind protejarea femeilor impotriva violului, a prostitutiei fortate sau a altor atacuri indecente“ sunt insuficiente. Conventiile de la Geneva trebuie aduse la zi. „Comisia crede ca acum este un caz serios pentru a identifica cu claritate aceste abuzuri ssexualet ca fiind crime de razboi (war crimes), indiferent daca acestea se comit in cadrul unor conflicte nationale sau internationale“.
Conform organizatiei Amnesty International, folosirea violului in masa in timpul razboaielor nu este un produs colateral al conflictelor, ci o strategie militara deliberata si premeditata. Este vorba de viol genocidal (genocidal rape). Este vorba chiar de genocid.
*
In anul 2006, un film artistic a facut cunoscuta publicului larg uriasa drama privind violurile colective si sistematice comise de militarii sarbi asupra femeilor si fetelor bosniace. Este vorba de filmul Grbavica (numele unui cartier din Sarajevo), regizat de tanara bosniaca Jasmila Zbanici (31 de ani), care a primit la Festivalul de la Berlin premiul Ursul de Aur pentru cel mai bun film. „In 1992 totul s-a schimbat – a declarat regizoarea la primirea premiului – si am realizat ca traiesc intr-un razboi in care sexul era folosit ca parte a strategiei de razboi pentru ca sa umileasca femeile si astfel sa provoace distrugerea unui grup etnic.“
[Din lipsa de spatiu tipografic, textul apare fara note bibliografice]