Citesc o carte de nuvele de dragoste scrisa de o japoneza – doamna sau domnisoara Kawakami, uite ca nici nu stiu, nici nu ma intereseaza – si e exact ca si cum as zbura si apoi as ateriza brusc. Asa scrie japoneza – decoleaza, te inalta, te prabuseste. Asa iubesc femeile, pesemne. Nu stiu, si cine poate pretinde ca stie, si cine chiar stie?
Zece femei isi amintesc acelasi barbat. Numele lui este Yukihiko Nishino. Si cat de diferite, si de brutale, si de frumoase sunt toate aceste feluri in care o femeie isi poate aminti un barbat. Se schimba totul in Europa, „e deja ziua de maine“, si eu citesc nuvele japoneze de dragoste. E toamna.
„E ora la care incepe ziua de maine“ – asa ii spunea Tama-chan, una dintre iubitele sale, lui Nishino. Este aici un fragment ravasitor, care explica putin, foarte putin, din filosofia lui Hiromi Kawakami: „E adevarat ca ziua incepe la douasprezece noaptea, dar intotdeauna mi s-a parut ca timpul pana in zori apartine zilei de ieri. Insa odata ce s-a crapat de ziua, s-a sfarsit, odata cu zorii vine si supraestimatul maine“.
Cartea aceasta este o carte despre timp, despre timp in cadere, despre regrete, si despre acest adevar unic: in dragoste, intotdeauna este prea tarziu. Nishino nu are noroc in iubire, sau poate ca are prea mult noroc in iubire, nu stiu, si cine poate pretinde ca stie, si cine chiar stie? Femeile il coplesesc doar pentru a-l abandona, si scriitoarea japoneza lasa atunci nemuririi pagini de o melancolie care doare asa cum am crezut dintotdeauna ca doare un glont tras in inima de foarte aproape.
Iat-o, iat-o pe acea femeie care a iubit mai mult o pisica – pe Mau – decat pe Nishino. Si Nishino, sarmanul!, naivul!, i-a cerut, i-a cerut sa se casatoreasca, dar femeile nu se casatoresc cu barbati ca Nishino, si el pleaca, si ea ramane sa curete farfuria in care ii dadea – zilnic – mancare pisicii, sardele, si stavrid, si macrou, si o curata, si o curata, si o curata, si niciodata n-a fost mai curata o farfurie, si e aici o scena de mare roman rusesc sau de mare film de cinema rusesc, dar, pana la urma, pleaca si Mao, asa cum a plecat si Nishino, si femeia aceea ramane sa le strige numele, intr-o irevocabila cadere in singuratate. Si nimeni nu raspunde, si pe balconul pisicii Mao vor cadea, la nesfarsit, doar razele soarelui de iarna.
Nishino a fost parasit de multe ori, si niciodata nu i s-a putut explica in clar de ce. Sentimentele femeilor nu pot fi explicate, in clar, pesemne. Ele se simt. Cel mai frumos la scrisul acestei estete desavarsite este finalul fiecareia dintre nuvele, finalul, cand cititorul ramane singur cu inca o nefericire. Uneori, Hiromi Kawakami scrie asa, la o alta despartire: „Din cand in cand cate un val se apropia de noi vuind. Marea crestea. In noapte, simteam cum inima imi batea“.
Un fragment de cronica, asezat pe coperta a patra, ne anunta ca „absenta unor repere si certitudini mai mult da contur femeilor pe care le-a iubit, decat le sterge“. Poate ca asa este, cum scrie in fragmentul de cronica asezat pe coperta a patra. Sau poate ca nu este deloc asa. Poate ca nu aflam nimic – nici despre aceste femei, nici despre Nishino insusi, poate ca nici nu conteaza daca n-am aflat nimic, fiindca nu ele sunt personajele, ci timpul, blestematul de timp in cadere, timpul care trece.
Timpul trece – si exact asa cum scrie doamna sau domnisoara Kawakami, nici nu stiu, nici nu ma intereseaza – ramanem singuri, si nu putem, niciodata nu putem!, sa ne intoarcem la rascrucea unde am gresit drumul.