Skills in Pills (Warner, 2015) fara sa stau pe ganduri sau sa ma informez despre ce e vorba si daca nu cumva gresesc. Usor alcoolizat in momentul respectiv, creierul meu facuse conexiunea cu solistul trupei Rammstein, iar subconstientul „m-a lucrat“ cu acuratetea unei fise psihanalitice. Mi-am zis ca daca vocalistul a scos un disc solo, te pomenesti ca nemtii, care au cucerit lumea cu muzica lor de tancuri, au picat invinsi de propriul succes la fel ca majoritatea gruparilor creative din rock, despartindu-se. Stie tot „roackerul“ ca nimeni nu-si poate insusi un nume consacrat fara sa aiba probleme de legalitate. Pe deasupra, doar niste idioti pot crede ca un astfel de nume, fie si scutit de chestiunea proprietatii intelectuale, iti aduce glorie. Nu ca n-ar exista lautari ce traiesc de pe urma muzicii compuse de altii si cantate de ei, cu sau fara copyright; ba chiar sunt „grupuri-surogat“ care isi fac un titlu de glorie din reproducerea „nota cu nota“ a pieselor celebre, gasind si fraieri care platesc sa le asculte!
Am pus „trupa“ intre ghilimele deoarece componenta include numai doi tipi: Till Lindemann, voce; Peter Tägtgren, toate instrumentele. Tägtgren este liderul trupei death-metal-melodic Hypocrisy (care, nu stiu de ce, imi producea ilaritate pe timpuri, cand incercam sa ma tin la curent cu noutatile), iar majoritatea pieselor sunt imprimate in studioul personal din Pärlby, Suedia. Pasaje adiacente, de orchestra simfonica ori tobe, au fost inregistrate cu mijloace tehnice moderne, la cea mai buna calitate, in alte studiouri. Din acest punct de vedere, sunetul este ireprosabil procesat, se aude al naibii de bine, atat pe CD, cat si pe vinil. Nordicii au impins tehnica muzicala dincolo de limitele imaginabile si nu dau semne ca s-ar opri. Sa asculti un „produs“ al oricarei trupe scandinave poate sa insemne ca experimentezi perfectiunea. Care insa nu de putine ori suna gol. Nu e cazul cu Lindemann, desi muzica aduce poate prea mult a Rammstein, iar textele se agata aproximativ de temele spurcate ale timpului trecut, prezent si, cine stie, viitor! Insa ilustratia copertei…
Rockul n-a fost niciodata expresia ideala a frumusetilor umane. Meritul acestui curent muzical, ca si al jazz-bluesului premergator, este ca a extras frumusetea din gunoaie si partile bune din fiecare (con)damnat al sortii, conform cu adagiul crestin al oii ratacite intoarse la turma. E ceva atat de tipic american, incat nici nu-i de mirare ca multi socotesc genul in exclusivitate reprezentativ pentru SUA, cu ingaduinta extins de sintagma „rock anglo-saxon“. Probabil asta e motivul pentru care Till Lindemann canta in engleza pe acest disc, spre mirarea neprevenitilor sai admiratori. (Amanuntul ca LP-ul este, totusi, un produs Warner Music Group conteaza poate doar pentru initiati si carcotasti!) Temele pieselor se incadreaza in tipare si nu frapeaza audienta prin structuri absconse sau riffuri inedite.
Ce socheaza cu adevarat este iconografia booklet-ului. Opera semnata Rocket & Wink, cu fotografii asigurate de Heilemania, mi se pare una dintre cele mai cumplite reflectari ale ororilor pe care umanoizii ultimului secol de obicei le ascund. Si nu-i vorba de crime, masacre, imagini din razboi ori peisaje post-bombardament, eventual atomic. Sunt documente ale catorva boli universale, condimentate cu ipostaze sado-maso ale rockerilor mentionati, niste ilustratii in stil macabru, aproape extremist.
N-o sa le comentez, nu pot sa le descriu. Asa ceva se vede. Sau nu.
Ascultand Lindemann, m-am pomenit ca repun in player discul duoului Steven Wilson – Mikael Åkerfeldt, Storm Corrosion. Diferenta e o chestiune de gust, dar in cazul de fata e terapeutica.