Intre momentul retragerii din oficiul de cronicari a ultimilor „mohicani“ din generatia ’60 (1991-1993) si cel al aparitiei unei noi promotii de comentatori (1997-2000) se observa un no man’s land care s-ar fi cuvenit gestionat de catre „optzecisti“ si „nouazecisti“. Daca acestia n-ar fi avut alte preocupatiuni, de buna seama mai importante… Era in fond miza lor sa urmareasca o literatura, in sfarsit, scapata din chingile cenzurii si care incepuse deja sa produca proza si poezie pe stoc.?Si aceasta fiindca, in pofida ignorantilor si cartitorilor care „nu inteleg“ rostul si rolul criticii, operele lirice si prozastice nu pot respira fara ea. In acei ani romantici ai exploziei de tiparituri, scriitorii cu adevarat buni s-au pierdut in plutonul miilor de veleitari – un fel de amestec inform, de pasta din care criticii de meserie ar fi trebuit sa-i extraga.
Este si cazul lui Radu Aldulescu, autor care nu a reusit sa debuteze editorial inainte de Revolutie, iar cand a facut-o, in 1993, n-a prea mai avut pe cine sa impresioneze. N-a prea mai fost cine sa-l citeasca si sa-l analizeze, desi prozatorul primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru un prim si splendid roman: Sonata pentru acordeon. Deficitul de imagine al acestui romancier pursange (nici mai mult, dar nici mai putin decat atat) este cu siguranta remediabil, dar el a avut drept cauze carentele ori dezinteresul criticilor, nicidecum hibe ale cartilor sale. Solide la propriu si la figurat, dense si totodata trepidante, cinematografice in sensul bun al termenului, scrise cu o veritabila arta compozitionala si stilistica, aceste romane de sute de pagini isi asteapta inca lectorii. Inclusiv pe cei ce se prezinta drept critici literari si care afirma – sancta simplicitas! – ca n-au citit nimic de Radu Aldulescu.
Gurile rele, de serviciile carora niciodata nu ne putem lipsi, i-au si lipit scriitorului „nouazecist“ o eticheta: un autor cu vana, dar scriind numai din talent si din „redarea“ numeroaselor experiente de viata prin care a trecut. Un prozator fara cultura, fara cap teoretic, fara maniera, care boxeaza la nesfarsit intre corzile romanelor sale, fugarindu-si dintr-un colt in altul personajele. Nu gasim la el pic de intertextualitate, desi biografism ar fi: si inca din abundenta. Mi se par realmente amuzante astfel de obiectii, din seria celor care i-au fost aduse, in alta epoca literara, si lui Marin Preda (cum poate sa injure de mama un asistent la Filozofie, fie el si „cel mai iubit dintre pamanteni“?). Fiindca se confunda, din candoare sau in mod voit, eul creator cu eul biografic; si romanul realist-obiectiv, cu cel postmodern, autoreferential si metatextual („doricul“ cu „corinticul“, in termenii lui Nicolae Manolescu).
Radu Aldulescu se inscrie in cea mai buna traditie a marii proze obtinute prin acumularea si filtrarea de mici istorii, biografii, destine umane. Aceasta filiatie se vede mai clar in Sonata pentru acordeon, cronica unei familii si a unui mediu proletar facuta prin juxtapunere si compactare epica. In Amantul Colivaresei, ca si in Istoria eroilor dintr-un tinut de verdeata si racoare, perspectiva se largeste treptat, in spatiu si in timp, prin cercuri concentrice avand in centrul configurator un personaj-cheie. Utilizand cu dexteritate si in mod creativ stilul indirect liber si pe cel direct legat, alternand persoanele gramaticale si infatisand „eroii“ din exterior sau dinlauntrul lor, autorul face sa creasca volumul si complexitatea unor fictiuni sprijinite pe cate o axa narativa si caracterologica. Ponderea faptelor, structura obiectiva a lumii epice sunt, asadar, marcate si influentate de psihologia, morala si comportamentul unui subiect, precum in romanul „ionic“ (desi fara extrema solipsista de acolo). In Istoria eroilor…, subiectul, in aceasta acceptiune, este un scriitor, Aurel Golea, iar subiectele subiectului, ca sa zic asa, sunt existentele altora si viata sa.
In Sonata pentru acordeon, perspectiva fluctueaza, fiind „ocupata“, succesiv, de o pluralitate de euri care vor sa se manifeste si sa se exprime. Fratii vitregi Marian si Gelu Dei apar in scene in care se pune reflectorul pe ei, un observator atent, scormonitor facand naveta si intermediind la nesfarsit intre noi si personaje. De regula, acestea se individualizeaza si devin pregnante prin vorbele, tonul, gestica, mimica, faptele si injuraturile colorate, captate vizual si auditiv, ca in proza comportamentista. Apar insa si infiltrari in interiorul constiintei lor, flash-uri ce lumineaza deodata ganduri profunde, lacunar exprimate, sentimente inca ascunse, obsesii care ii macina pe sub aparenta de baieti duri, de Ferentari.