In adolescenta, cand am citit Craii de Curtea-Veche, eram de partea fiului. Dupa ce am aflat insa amanunte despre relatiile celor doi si am citit scrisorile lui Mateiu catre prietenii sai, Boicescu si Uhrinowsky, am inceput sa inteleg si exasperarile lui I.L. fata de excentricitatile primului sau nascut. Cum sa nu turbezi cand iti vezi fiul inventandu-si un arbore genealogic de conte, cand tu stii ca ai origini cat se poate de modeste, de neam de placintari, si cum sa nu te apuce pandaliile in fata apucaturilor lui de dandy intarziat, care-l fac sa para un caraghios fara margini pana si prietenilor tai apropiati.
Dar, daca intoarcem foaia, de ce sa n-aiba si Mateiu dreptate sa-si deteste tatal, de vreme ce se simte si e tratat inca din copilarie, in familia acestuia, legal intemeiata, drept a cincea roata la caruta? E adevarat, Caragiale l-a recunoscut drept fiul sau, rezultat dintr-o relatie liber consimtita cu o domnisoara uvriera in industria tutunului. Insa dupa ce a parasit-o pe uvriera care nu mai corespundea cu pretentiile sale sociale, I.L. l-a uitat si pe Mateiu timp de sase ani, adica pana s-a hotarat ca trebuia sa aiba grija de educatia lui. Grijuliu cu fiul, pentru care are de multi ani o preocupare speciala, Ion Iovan il nedreptateste pe Caragiale-tatal, desi cine se uita la istoria lor de familie n-are cum sa nu observe ca I.L. s-a straduit sa-i croiasca un drum in viata si baiatului sau din flori. Numai ca acest „si“ i-a otravit copilaria si adolescenta lui Mateiu, incat l-a impins sa alerge, toata viata, pana la obsesie, dupa nobiliari cai verzi pe pereti.
Ion Iovan nu-i ia in serios revoltatului fiu fumurile de descendent al unui conte Carabey. Dar stie sa gaseasca explicatia fixatiilor nobiliare ale lui Mateiu si sa le urmareasca in normala lor anormalitate. Adica din momentul in care batranul Caragiale afla ce clocea in minte tot mai dificilul sau baiat si, ca sa-l convinga de adevarul ca proveneau dintr-o familie de placintari, ii da in cap lui Mateiu cu o tava de copt placintele, pana cand fiul arboreaza la Fundulea, pe mosia Maricai Sion, flamura nobletii sale.
Cine nu e flambat de opera si soarta celui de-al doilea Caragiale, ca Ion Iovan, n-are cum sa-l zugraveasca favorabil pe fiu, in dauna tatalui. Stiind pe pielea lui ca din literatura nu te imbogatesti si anticipand ca drumul pe care a apucat-o baiatul sau n-o sa-i aduca succesele la care viseaza, I.L. vrea sa-si extraga fiul din visarile sale si sa-l aduca pe o cale mai sigura. L-ar vrea avocat si-l tine la studii, dar Mateiu are alte socoteli. Nu se gandeste la o cariera, ci sa dea lovitura in viata. Pandeste un pont, adica o casatorie avantajoasa, care sa-l scoata din saracie, iar pentru asta e gata sa curteze si femei batrane, cu conditia sa aiba averi de tocat. Cat despre independenta lui financiara, Mateiu n-o concepe decat ca pe rezultatul unei slujbe la stat, ca diplomat sau macar ca prefect. Pentru asta, desi isi detesta tatal, se foloseste de amintirea lui publica, fara probleme de constiinta.
Revoltat de amoralitatea de mitocan a lui I.L.C., fiul isi intrece tatal la acest capitol, invidios pe gloria acestuia, ca si cum ar fi fost privat astfel de o parte din gloria care i se cuvenea. Chiar si literatura pe care o scrie e pentru Mateiu un mijloc de a-si atinge ponturile prin tranzactionarea unei eventuale celebritati personale, nu vreo chestie de ideala vocatie. Asa ca atunci cand ii apare nuvela Remember, duce un exemplar la curtea regala, cu speranta ca va fi bagat in seama de cine trebuie.
Din toata aceasta istovitoare panda a pontului, Mateiu nu se alege decat cu o casatorie cu o mica, dar mult mai batrana decat el boieroaica, Marica, fata lui Sion, si cu un domeniu care numai lui i se putea parea seniorial. Era insa victoria cuiva care reusise sa-si pastreze tinuta si morga, trecand prin momente de saracie cumplita, fara sa deznadajduiasca, si care-si transformase visul nobiliar intr-un roman chiar mai straniu decat tribulatiile sale rocambolesti de vanator al gloriei si al unei situatii demne de urmasul contelui de Carabey.
Dar chiar si dupa ce atinge culmile gloriei, de care se bucura cu nesat, cand apare prin cafenelele din Bucuresti, cu vestimentatia lui de batran dandy, Mateiu e luat peste picior sau ignorat de o parte a confratilor literati. Are in schimb o minuscula curte de admiratori care-i inghit toate ciudateniile, de parca s-ar pregati sa devina preotii unui cult secret, inventat de bastardul mitocanului Caragiale.
Romanul lui Ion Iovan despre viata si timpurile lui Mateiu Caragiale, ruda apropiata cu reconstituirile monografice ale lui G. Calinescu despre Eminescu si Creanga, dar mai ales cu Viata lui Constantin Stere de Zigu Ornea, e proba ca intalnirea dintre un mare talent de azi si un mare scriitor de rasalaltaieri nu poate duce decat la o capodopera.
Si cum avem de-a face cu un roman nonfictional al carui autor s-a priceput si sa fictionalizeze, pe cand lucra la canavaua istoriei vremii, nu-mi ramane decat sa-l adaug pe autor clubului select al pretuitorilor lui Mateiu Caragiale, infiintat de Ion Barbu, cu faimosul sau protocol in versuri.
*Ion Iovan, MJC, Ed. Polirom, colectia Fiction Ltd, 2015