– Fragment –
Intr-o dimineata, pe Watanabe l-au trezit niste zgomote ciudate. Mai multi oameni pareau sa vorbeasca imprejurul colibei. Din cand in cand, mai avea vise din astea. De cele mai multe ori se facea ca era elev la scoala primara si, ascuns prin vreun colt al curtii sau in bazinul de inot, asculta ce vorbeau altii. Nu i se parea ca visele ii reflectau caracterul pasiv; credea ca i se trag de la faptul ca avea mereu, ca fundal sonor, zgomotul valurilor. In dimineata aceea, exact ca in vise, a auzit mai multi barbati vorbind zgomotos. Insa vocile nu s-au oprit nici dupa ce a deschis ochii. Zapacit, s-a tarat afara din coliba si s-a ridicat in picioare, uitand ca era complet gol. S-a pomenit nas in nas cu peste zece barbati cu trasaturi asiatice, adunati pe plaja. Toti erau imbracati sumar, cu pantaloni scurti si maiouri, iar in maini n-aveau nimic. Cativa stateau calare pe butoaie si priveau absenti marea, altii erau trantiti pe nisip. Unul parea ca vrea sa prinda un crab, pentru ca scurma in nisip cu un bat.
La vederea lui Watanabe, cu totii au sarit in picioare, surprinsi, iar cel care se afla mai aproape i-a spus ceva. Nu mai auzise niciodata limba aceea si, cu toate astea, Watanabe a priceput:
— Incantat de cunostinta!
Acesta a fost momentul istoric in care Watanabe a avut primul contact cu chinezii si le-a inteles limba fara nici cea mai mica dificultate.
— Arati super!, i-a zis unul dintre ei razand si aratandu-l cu degetul.
Nu era un ras rautacios, asa ca Watanabe a zambit si el.
— E mai comod asa. Pe urma, daca-mi stric hainele, altele nu mai am.
Ceilalti nu-i intelegeau japoneza, dar au ras cu totii, ca sa salveze situatia.
— Tu cum de pricepi ce vorbim noi?, l-a intrebat mirat un barbat cu burta mare, care parea cel mai varstnic dintre toti.
— Nu stiu. Pricep si gata.
La raspunsul sau, barbatul a facut ochii mari de uimire.
— E foarte util! Pe mine ma cheama Tang. Pe tine cum te cheama?
Watanabe si-a scris pe nisip cele doua ideograme ale numelui. Watanabe. Chinezii s-au apropiat sa vada. Unul, cu o privire taioasa, a strigat:
— Du Bian!
„Are dreptate, eu nu sunt Watanabe, sunt Du Bian. Ma lepad de japonezi.“
L-a cuprins mandria. „Voi sunteti tovarasii mei“, si-a spus cu tarie.
Barbatul cu privirea taioasa a spus ca se numeste Yang si a aratat spre butoaie:
— Ce-i aici?
Watanabe i-a raspuns:
— Zau daca stiu!
Nu le-a spus ca era posibil sa fie substante toxice. Yang a incuviintat si l-a rugat, cu o expresie care nu era nici lingusitoare, nici ironica:
— Putem sa locuim si noi langa plaja asta?
Imediat ce Watanabe si-a dat acordul, Yang si cativa dintre ai lui s-au apucat sa construiasca o coliba la intrarea in jungla – nu chiar pe plaja, probabil din retinere, pentru ca acolo era deja cea din butoaie a japonezului. Altii s-au apucat sa caute hrana. Au cules plante si fructe, au prins pesti cu mana goala. Unul a facut o vatra si a aprins focul, altul a plecat sa aduca lemne. Masa a fost gata cat ai clipi, iar Watanabe a fost invitat si el. Yang i-a oferit un peste fript in tepusa. Un soi de peste-papagal. Oare cum reusisera sa-l prinda? Era prima oara cand primea o invitatie si de multa vreme nu mai pusese gura pe carne alba de peste. Cat se poate de multumit, in acea seara a adormit, in mod exceptional, fara sa mai citeasca din jurnalul lui Takashi.
De a doua zi dimineata, Watanabe, devenit Du Bian, si-a luat carapacea in spate, s-a alaturat grupului lui Yang si au pornit pe insula, in cautare de hrana. Toti chinezii umblau nestingheriti in pielea goala si ii invidiau carapacea. Nici unul nu radea de el. Niste adevarati supravietuitori. Alaturi de Yang si de ceilalti, Watanabe gusta din plin bucuria de a fi un locuitor al acelei insule. Daca ar fi avut cu ce, ar fi scris continuarea jurnalului lui Takashi. Chinezii, in schimb, facusera repede rost de cele necesare scrisului.
Uscasera niste scoarta de copac pe care desenasera cu carbune ideograme mari si-si facusera lozinci: „Sa renastem prin forte proprii!“, „Sa luptam cu vitregiile!“.
Pe Kasukabe l-au intalnit intamplator, dupa vreun an, pe un platou in centrul insulei, unde cresteau bame si cartofi dulci. Il insotea Kiyoko, care ducea un cos. Deci era adevarat zvonul ca umbla mereu pazita, ca nu cumva sa fie agresata de ceilalti barbati.
Cineva care nu-i cunostea i-ar fi putut lua drept mama si copil: Kiyoko, imbracata cu rochia ei neagra de toate zilele, mergea linistita, tinandu-l de mana pe Kasukabe, mai mic de statura decat ea. Cum i-a vazut, Watanabe a simtit ca i se urca sangele la cap.
— Ia uite-l pe Watanabe! Ce faci? Am auzit ca te-ai dat cu banda din Hong Kong.
In ranjet i se citea dispretul si pofta de harta.
— Unde va treziti de umblati asa, in curu’ gol? Suntem un stat de drept, daca nu stiai!
Watanabe n-a ramas dator:
— Ba am auzit, e Dinastia Kasukabe.
Poate fiindca se simtea depasit numeric, Kasukabe s-a strambat si a parut ca vrea s-o ascunda pe Kiyoko in spatele lui. Watanabe si chinezii erau multi si goi-pusca. Kiyoko a aruncat o privire mai jos de braul lui Watanabe si a zambit. „Jigodie! Iti bati joc de mine!“ Cuprins de dorinta puternica de a-i omori pe amandoi, Watanabe si-a trantit jos carapacea, dar Yang l-a oprit, razand.
CARTEA
In Insula Tokyo (2008), Kiyoko, o casnica de 43 de ani, se pomeneste naufragiata pe o insula pustie, impreuna cu 31 de barbati. Dupa cinci ani, sotul lui Kiyoko moare in conditii misterioase si ea e silita sa gaseasca alt barbat care s-o ocroteasca. Alege o bruta, seful unui grup numeros, devenind astfel regina insulei. Numai ca, mai tarziu, isi fac aparitia cativa naufragiati chinezi si, vazandu-i cum vaneaza un porc salbatic, Kiyoko isi da seama ca are de-a face cu o rasa mai eficienta. Al doilea sot moare la fel de misterios, asa ca femeia propune un nou mod de a-si alege partenerul: prin tragere la sorti. Inspirat dintr-o intamplare reala de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, romanul urmareste decaderea conditiei umane originare.
AUTOAREA
NATSUO KIRINO (n. 1951, Kanazawa) este una dintre cele mai importante scriitoare japoneze din generatia sa, autoare a peste douazeci de romane. A studiat dreptul la Universitatea Seikei si, inainte de a deveni scriitoare, a facut regie si scenografie de film, dar a fost si editor de revista. Primul ei roman publicat, Kao ni furikakaru ame (Ploaia care imi cade pe fata, 1993), a obtinut premiul Edogawa Rampo. A devenit faimoasa odata cu aparitia cartii Out (1997), care a primit premiul pentru cel mai bun roman politist japonez al anului si a fost nominalizata si pentru traducerea engleza la Edgar Allan Poe Awards, in 2004. La Editura Polirom a fost publicat romanul Cronica zeitei (2009), distins cu premiul Murasaki Shikibu.