1.
— Bai, Cata, duminica nu mai amanam. Mergem.
— Mergem.
— Vezi ca ai zis asa si data trecuta.
— Da, dar nu m-a lasat tata.
Duminica nu a aparut la ora si locul stabilite. M-am dus si l-am strigat la poarta. A iesit ma-sa.
— Unde-i Catalin?
— In casa.
— Si de ce nu iese?
— Treaba lui. Intreaba-l tu.
A aparut intr-un tarziu, cu palma tinuta dramatic la frunte.
— Bai, ma doare capul.
— Vezi cum esti? Te cotesti. N-am baza-n tine.
— Sunt caini multi, paznicul are o bata mare, am auzit ca are si pusca cu sare. Plus sarma ghimpata. Mi-e frica, na, ca sa-ti spun pe sfanta dreptate.
— Cum adica pusca cu sare?
— Are gloante de sare.
— Si mori?
— Nu mori, dar e vai de curu’ tau daca te impusca.
— Daca nu mori, eu zic ca merita. Hai, mergem, vedem care-i situatia. Nu se poate, nu se poate! Asta e. Venim acasa.
A prins si el curaj. Am iesit din sat, am luat-o prin papusoi, cu inima-n gat. La marginea lanului, cand am vazut gardul de sarma ghimpata de dincolo de drum, am inlemnit. Ne-am tras vreo doi metri mai inapoi, la ascunzisul panusilor, si ne-am asezat pe burta.
— Nu cred ca merita. Ne prinde.
— Ei, nu ne prinde.
— Am auzit ca sarma ghimpata e otravitoare daca-i ruginita.
— Ne ferim, n-ai tu grija.
Am mers taras ca indienii pana la marginea drumului, am aruncat o privire. Batea vantul, nimeni, dar parca imi mai pierise si mie elanul. Prea era o liniste suspecta.
— Sa mai asteptam, sa vedem care-i situatia, am propus.
Am asteptat vreo doua ore, vorbind una alta, despre fotbal, despre fetele de la scoala. Ca sa ne pierdem emotiile, mimam nepasarea.
— Eu zic sa ma duc sa aduc calul, a propus Catalin. Navalim calare, nu ne mai prinde nici dracu’.
Mi se parea o solutie. Am iesit amandoi la marginea drumului sa mai vedem situatia. Iar situatia era asa: la o suta-doua de metri mai incolo, prietenul nostru Petrica tocmai trecea pe sub sarma ghimpata, tarand dupa el un sac plin.
S-a ridicat si a tulit-o cu el prin papusoi. Asta m-a scos din minti.
— Bai, Cata, noi suntem prostii lumii, hai s-o facem odata!
Am mai asteptat o ora, de incurajare, aproape se intuneca, apoi ne-am bagat. Am strabatut pe burta cei trei metri latime ai drumului – lent, chinuitor de lent, am ajuns langa gard, ne-am strecurat pe jumatate pe sub sarma ghimpata, totul era aproape, extrem de aproape, atingeam raiul cu varful degetelor. Si s-a dezlantuit iadul: o haita de caini latrand, un urlet de paznic:
— Stati asa, ca va-mpusc!
Ne-am tras repede inapoi, ne-am julit spinarile in sarma ghimpata, am rupt-o la fuga prin papusoi, facand carare. La marginea satului, am sarit gardul unei curti straine si am furat cate o para de caciula. Pe care le-am mancat, comentand ca asta a fost situatia.
2.
O fi de la varsta, o fi de la felul meu de insurubare mai ciudat in lume, dar de la o vreme, de multa vreme, rar a ajuns sa ma fascineze ceva legat de mancare. De regula, o impart in buna sau rea, am preferinte, evident, dar foarte rar ma entuziasmeaza ceva. Un maximum de satisfactie pentru papilele mele gustative tocite a fost pastrat indelung de catre fructe, dar si acestea au decazut, s-au banalizat rand pe rand, odata cu inaintarea mea in varsta. Intai au cazut din top merele, aproape de sfarsitul copilariei. Apoi ciresele, prin adolescenta. Bananele si portocalele, in anii de liceu. Perele si capsunele, prin facultate. Prunele pot spune ca nu mi-au placut cu adevarat niciodata. O vreme am descoperit ca eram in limba dupa rodii. S-au dus naibii si ele. Si zilele astea am realizat ca a mai ramas totusi un climax al gustului, la fel ca in zilele cele mai indepartate ale copilariei mele: strugurii ottonel. Si m-am intrebat de ce.
Prima explicatie e simpla: sunt rari, nu-i gasesti decat intr-o scurta perioada a anului, doar in piata. N-ai sa gasesti struguri ottonel la supermarket in miezul iernii, cum se intampla cu aproape toate celelalte fructe. A doua cred ca tine de faptul ca in satul copilariei exista cate o vie in fiecare curte, dar mai nici una nu avea ottonel. Cine avea, avea doar doi-trei butuci, n-am inteles niciodata exact de ce. Prin urmare, nici nu-mi dadea nimeni decat cel mult un strugure. Il mancam lent, bobita cu bobita, sa tina savoarea cat mai mult. Apoi ma duceam in vie si priveam cu dispret la cele zece soiuri de struguri cultivate de noi. Bune de vin, ca la toata lumea, adica de nimic.
Drama a inceput cand am aflat ca exista o vie a statului, undeva pe un deal din apropiere, cu randuri intregi numai si numai de ottonel. Insa era mai pazita decat granitele actuale ale Ungariei, cu garduri de sarma, cu paznici si caini fiorosi. Si-ntr-o zi am incercat cu prietenul Cata sa trecem granita respectiva. Si s-a intamplat povestea de mai sus.
Maine imi mai cumpar o sacosa de ottonel si-o sa mananc din nou bobita cu bobita, sa pastrez savoarea cat mai mult.