„Am folosit un sunet in spectacol. In curtea Auschwitzului ploua, iar usa crematoriului care scartaia se mai deschidea si inchidea din cand in cand fiindca batea vantul. Si te intrebi – se deschide usa, se aude ploaia sau arde ceva inauntru?“, povesteste Ana Teodora Popa, cea care a creat toate sunetele din piesa de teatru. In lagar intri de cum pasesti pe usa depoului, in hala de reparatii. Usa este ingramadita, un curent usor iti mangaie crestetul capului cand intri si, daca nu stii sa o strunesti, se izbeste violent in urma ta, zgomotul de metal pe metal umpland tot spatiul imens, de sute de metri patrati. Cu o seara inainte de spectacol, Auschwitzul era plin de rasete, de pantofi rasturnati, de dansuri, de lumini de proiectoare si muzica pe fundal. La ultima repetitie inainte de spectacolul din ziua de marti, actorii au tinut o reprezentantie cu publicul, in fata prietenilor si familiei. Povestesc cu totii, zambind, ca cea mai mare provocare in spatiul neconventional in care urmau sa joace era murdaria pe care te-ai astepta sa o gasesti intr-o hala tranzitata zilnic de tramvaie. Fiindca au lucrat in fiecare zi pe sistemul unui teatru independent – vii, iti aduci costumul de-acasa, pregatesti decorul, repeti si, la final, cand epuizarea-ti roade muschii si praful ti-a captusit plamanii, il strangi si pleci acasa, ca a doua seara sa o iei de la capat. Timp de o luna. „Am avut colegi care au avut un soc. Au vazut spatiul prima oara si au zis: «Dumnezeule, cat de mare este hala asta!». Dar ce-i foarte fain e ca ajungi sa te lipesti de locul respectiv. Te obisnuiesti ca la un serviciu. Si este frumos, pana la urma, din praful si toata mizeria pe care o gasim pe costume am inceput sa facem haz de necaz ca nu le mai spalam, le lasam asa si facem atmosfera“, spune Bogdan Cantauz, un actor tanar, cu zambetul mereu pe buze, care recunoaste ca nu ar renunta pentru nimic la astfel de experiente. In spatele lui, doi tineri danseaza, altii sorteaza saci de papuci. Actori imbracati in costume de militieni se amesteca cu puscariasii, iar zgomotul ce pare a unui furnal se aude din ce in ce mai tare, obsesiv, din boxe. Scena este lunga, mai lunga decat cea a Teatrului National, iar ideea de profunzime nu exista. Spectatorii urmeaza sa fie, la reprezentatie, atat de aproape de actori incat sa le miroasa fumul de tigara. Sa auda scrijeliturile pixului lui Minulescu de la masa sa, din cafenea, sa se fereasca de blestemele lui A.C. Cuza impotriva „jidanilor“ care oropsesc tara, sa se teama de Capitan, cu a sa camasa verde fluturanda, sa rada de fastaceala lui Cioran, pus in fata unui transcript al unei emisiuni la care a participat si-n care-l lauda pe Zelea Codreanu, si sa se legene, fara sa-si dea seama, in ritmul hipnotizant al vagoanelor de vite care purtau evreii spre crematoriu.
Un spectacol care nu se putea juca in Sala Mare a Teatrului
Laura Bilic si-a dat doctoratul in teatru contemporan, a studiat ce se joaca, ce se prefera la momentul actual in tara si a ajuns la o concluzie care a impins-o in locul in care merg tramvaiele noaptea sa-si odihneasca fierataniile. „Experimentul incepe sa prinda o putere din ce in ce mai mare si este din ce in ce mai cerut si apreciat. Este greu fiindca este mult praf, nu avem unde sa ne spalam calumea pe maini, dar suntem o echipa foarte faina si a fost distractiv. Este si aceasta o alternativa, iar pentru teatru, viitorul si evolutia inseamna cat mai multe alternative“, spune aceasta. Pe Bogdan Palie nu l-a impresionat negativ spatiul neconventional in care s-au pregatit timp de o luna toti actorii, nici prima data cand l-a vazut. Acesta a lucrat vara trecuta la un spectacol in Franta, intr-un spatiu neconventional, adaptarea unui roman a carei actiune se juca intr-un hambar al unui conac dintr-un sat. Mai mult, Bogdan spune zambind ca, fiind absolvent de Politehnica, chiar de o Facultate de Constructii si Instalatii, „sunt super calificat pentru spatiile astea“. „Iesenii ar trebui sa se lase purtati de aceasta experienta mai cruda decat cea din teatrele conventionale, cand mergem sambata seara sau duminica, ne imbracam un pic mai frumos, mergem la garderoba si lasam acolo paltonul. Aici va fi un pic mai frig si mai ingramadit, dar cred ca merita, fiindca te baga intr-o experienta destul de profunda“, a precizat actorul. Trupa, una numeroasa, de peste 20 de persoane in total, a fost recrutata in urma unui casting, actorii venind fie din zona independenta, fie de la Teatrul National sau Teatru Fix. Spun cu totii ca nu a contat atat de mult experienta anterioara pe proiecte necoventionale, cat pasiunea pentru proiectul de fata. Din acest punct de vedere, Cosmin Panaite s-a vazut intrigat inca de la inceput de demersul de a readuce in cunostinta publica viata si opera scriitorului Benjamin Fondane, vazand-o ca pe o misiune nobila. „Cred ca e absolut necesar ca teatrul sa mai imbratiseze astfel de proiecte. Lumea vrea sa iasa din salile muzeu, e nevoie de astfel de spatii si este pentru binele teatrului sa iasa si el din acele spatii. Nu doar publicul simte nevoia asta“, crede Cosmin, fiind completat de colegul sau Dumitru Florescu, care spune despre o astfel de experienta ca este „murdara, racoroasa, inedita, cu totul fix la polul opus lucrului in Teatrul National“. Despre spectacol, Dumitru spune ca ii este greu sa vorbeasca liber, fiindca il vede din interior, inca de cum a crescut de la inceput si ii este greu sa se desprinda de aceasta imagine si sa-l priveasca detasat. „Insa cei care-l vor vedea trebuie sa inteleaga ca mesajul este clar, acela ar suferintei unor oameni. Chiar daca se cheama Ultima tigara a lui Fondane, el vorbeste despre problema evreilor in general si a prigonirii lor“, spune acesta.
Cel mai activ la repetitii a fost chiar regizorul, Octavian Jighirgiu, care cand era in spate, intr-o linie de reparatie, la recuzita, cand era langa sunet si proiectare – fiindca spectacolul are componente video si audio foarte puternice si importante in constructia povestii. Toti actorii s-au pus de acord cu el, inca de la inceput – date fiind conditiile, pentru a pune in scena un spectacol aici trebuie sa „vrem mai mult de la noi“, o spune Catalin Stefan Mindru. „Conditiile tehnice sunt putin diferite fata de o sala de teatru, unde acustica e acustica. Aici, ca actor, trebuie sa ai mare grija cum vorbesti, cat de tare impingi sunetul sa nu se sparga in hala, este ecou, sunt microfoane, lavaliere, trebuie sa fii atent cum iti dozezi tonul“, explica acesta. Cu entuziasm, ca toti colegii lui, gesticuleaza catre intreaga scena, unde se ridica din sfoara o sarma ghimpata care va delimita, in seara urmatoare, spatiul actorilor. Il intreb pe Catalin daca vede un astfel de spectacol jucandu-se pe scena Teatrului National si-mi raspunde simplu ca „ar fi cu totul un alt spectacol. El a fost gandit si construit pe acest spatiu si, oriunde se va juca, va trebui sa fie un depou cu tramvaie“. Pe fundal, zgomotele de tramvai, antrenate de Ana Teodora Popa de la pupitrul de sunet, alterneaza cu cele ale trenului mortii, inecate de latratul violent al unor caini din departare, care dau senzatia ca se apropie treptat.
Lagarul cu miros de vaselina
Marti, in seara spectacolului, atmosfera din depoul R.A.T.P., desi mai luminoasa si mai animata de oameni in exteriorul halei, nu tradeaza nimic din rasetele sau cantecul de cu o seara inainte, de la repetitii. Din hala cu usa ferecata se aude latratul infundat al cainilor, presarat cu cate un „Achtung!“ repetat de-o voce groasa. Intrarea in sala de spectacol se face in grupuri, sub ochii atenti ai paznicilor nemti, care ies sa mai selecteze cate un grup la cateva zeci de secunde. Scaunele sunt asezate in trei randuri lungi, pe toata lungimea scenei, incapand pe ele intre 150 si 200 de persoane. Pe cei care n-au fost sa vada relaxarea din timpul repetitiilor i-a lovit din prima aerul sinistru, sumbru, care plutea si se infiripa pe sub haine, odata cu frigul. In depoul R.A.T.P. nu e loc de garderoba si nici de lafaiala – spectatorii au stat inghesuiti, pe scaune mici, pentru cei care cauta confort fiind recomandate, de la inceput, scaunele plusate din sala mare a Teatrului.
Mirosul de vaselina, paznicii patruland, detinutii alegand papucii buni de cei distrusi, singurele ramasite ale evreilor care au luat drumul hornului si s-au risipit in fumul negru pe care se fac toti ca-l vad undeva, in spatele proiectoarelor. Reflectoare presarate pe toata lungimea salii fac ca umbra sforilor intinse ca o sarma ghimpata sa se rasfranga asupra ecranelor mari, din panza, pe care se proiecteaza diferite imagini ca o partitura. Iar muzica ce pare-a curge-n valuri de pe ea e de jale. Fiecare dintre detinutii care desira sireturi in fata scenei, sub ochii atenti si batjocoritori ai gardienilor, e un arhetip – avem un filosof, un optimist, un familist, un neinteles. Fondane e un rebel, cum e creionat in toata piesa. Mananca bataie de la Zelea Codreanu dupa ce se revolta impotriva pornirilor legionare ale lui A.C. Cuza de la Universitate, il pulverizeaza pe Cioran pentru declaratii de dragoste facute la o emisiune radio despre Capitan, se bucura ca un copil de publicarea unor poezii in Romania, dupa o corespondenta cu Ion Minulescu si-l injura pe Hitler de fata cu sora sa Lina si sotia sa Geneviève, ignorand orice cautiune ca ar putea fi auzit. Intr-un final, cand este arestat, inainte de transferul catre moartea care-l asteapta in camera de gazare de la Auschwitz, a avut posibilitatea de a fi eliberat, fiindca era casatorit cu o frantuzoaica, prietenii sai obtinand clementa in cazul sau, insa renunta pentru a fi alaturi de sora sa Lina, care nu s-a bucurat de acelasi noroc si urma sa moara.
In toata piesa, in care decorul este folosit foarte bine pentru a introduce tramvaie vechi, vagoane oropsite ce portretizau trenurile mortii, relatia lui Fondane cu sora lui transpare din paginile dramaturgiei scrise de Catalin Mihuleac. O relatie vitregita mereu de imprejurari, dar vie, puternica, cu valente maternale, chiar incestuoase pe alocuri, transpusa credibil in scena de actori. Punct cheie a intregii piese, declaratia lui Fondane de la inceput, ca a ales sa isi urmeze sora pana-n iadul de la Auschwitz, se justifica la finalul piesei, cand scriitorul moare in camera de gazare, la scurt timp dupa sora sa, cu numele ei imprimat pe buze.
Intreaga piesa este creionata intr-o dualitate aproape paralela, scenele de cruzime sunt viu creionate, injosirea umana fiind resimtita la maximum intocmai prin detaliile care transpun cruzimea – spre exemplu, unui detinut i se scoate pe viu, cu un patent, un dinte de aur, pentru a plati un cabaret ad-hoc format din evreice care-si asteptau la randu-le, drumul spre camera de gazare. Insa tocmai paleta mare de personaje aruncate in scena una dupa alta creeaza o confuzie in ochii publicului – detinutul batut cu pumnii si picioarele se transforma intr-un calator de tramvai interbelic, apoi intr-un sot inselat care-l alearga pe Minulescu intr-o cafenea, ca sa devina din nou detinut, dormind la poarta crematoriului.
Numarul de personaje a sporit aceasta idee de condensare a informatiilor, a spatiului, a aglomeratiei, a miscarii perpetue, neavand timp suficient ca sa absorbi o scena pana cand una noua, cu alte zeci de personaje, ti se insira in fata ochilor. Tramvaiul vietii lui Fondane a calatorit pe sine zbuciumate, iar franturile s-au naruit cand prea repede, cand prea difuz prin fata spectatorilor. Nici criticii de teatru, prezenti la spectacol, nu au fost cu totul incantati de constructia integrala a acestuia. „A obtine finantari europene pentru un spectacol de teatru ambiental pe o tema istorica pe care Iasul si Romania trebuie sa si-o asume, prigonirea evreilor, e un proiect remarcabil. Insa valoarea estetica a Ultimei tigari a lui Fondane nu atinge acelasi nivel. «Vina» e impartita, motivele provin din fiecare segment al creatiei: piesa lui Mihuleac e mai apropiata de literar decat de dramatic; regia n-a reusit sa-i suplineasca prin mijloace scenice lipsa de teatralitate; iar actorii nu ne-au convins prin interpretare“, a spus Oltita Cintec, critic de teatru.
Finalul piesei a mai zdruncinat odata somnul tramvaielor din depou. Scosi de gardieni din sala, inaintea terminarii aplauzelor, spectatorii au auzit, de-afara, indepartandu-se spre casa, strigatele actorilor-evrei, gazati, arsi, in timp ce se transformau in scrumul ultimei tigari a lui Fondane, atat de jinduita de scriitor, dar al carei fum s-a risipit la fel de repede.
Catalin Mihuleac, autorul piesei de teatru
Daca nu i-as fi cunoscut talentul de regizor al lui Octavian Jighirgiu, nici nu as fi cazut la invoiala pentru a scrie piesa. De aceea, nu ma surprinde calitatea montarii, cum nu ma surprinde nici jocul actorilor, distributia fiind stabilita de el. Au fost momente – precum cel cu Fondane copil, alergand de mana cu mama, pana se transforma in zmeu de hartie si se inalta la cer – care mi-au taiat respiratia. Oameni cu gust mi-au confirmat ca spectacolul merita un destin european. Sper sa nu se insele. Ar fi modul nostru de a ne vedea implinita admiratia pentru Fondane, aceasta fiinta superioara care mereu i-a suflat sortii vitrege fumul de tigara drept in ochi.
Octavian Jighirgiu, regizor
In primul rand, trebuie spus ca proiectul face parte dintr-un grant european castigat de municipiul Iasi, in parteneriat cu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, cu Asociatia Pro Roma si in calitate de producator, cu asociatia pe care o prezidez, Asociatia Artes. E un proiect cu finantare europeana Norvegia-Liechenstein-Islanda, datorita acestuia a putut fi derulata intreaga pleiada de manifestari aflata sub egida „Istoria minoritatilor, o abordare cultural-artistica a diversitatii“.
Proiectul se adreseaza uneia dintre aceste comunitati, cea evreiasca, si vorbeste despre un evreu ilustru al locului, e un spectacol omagiu la adresa marelui eseist, poet, cineast, Benjamin Fondane. E un tribut pe care noi iesenii trebuia demult sa i-l oferim acestei personalitati. Tulburator este atat faptul ca a avut un destin tragic, a trait doar 45 de ani, dar si faptul ca a plecat spre lagarul de la Auschwitz dupa ce ilustrii sai prieteni, Stefan Lupascu, Cioran si Brancusi, ii obtinusera eliberarea, fiind casatorit cu o frantuzoaica. S-au prevalat de acest drept si au obtinut eliberarea. In schimb, sora sa Lina nu a avut parte de clementa si a hotarat sa plece odata cu ea, intre cei doi fiind dintotdeauna o relatie extrem de stransa. Despre aceste etape ale vietii lui Fondane vorbeste spectacolul nostru.
Echipa de actori cu care am lucrat este o echipa de o generozitate rar intalnita in lumea teatrului. Cred ca teatrul indepedent, pentru ca este un spectacol din zona independenta, castiga foarte mult pentru ca e un pionieriat necesar. Daca Iasul vrea sa fie o forta culturala si vrea sa castige acel mult ravnit titlu, trebuie sa acorde aceasta sansa tinerilor creatori din zona independenta, sa umple salile de spectacol pana la refuz, precum si halele industriale.
Cei de la R.A.T.P. au fost incredibil de generosi cu noi, ne-au pus spatiul la dispozitie, au inteles ca avem nevoie de timp de repetitii, ca munca noastra presupune foarte mult timp alocat problemelor de natura tehnica. Tuturor celor care ne-au ajutat vreau sa le multumesc, si scriitorului Catalin Mihuleac, care a facut un text extraordinar, si pe care il consider un important dramaturg al tinerei generatii.
FOTO: Vladimir Negru
Galerie foto
