– Fragment –
Dragan Teofilovic era poreclit Zeko – iepuras – fiindca iubea la nebunie morcovii, dar nu numai. Ochii lui mari erau in stare sa vada ceea ce putini oameni din Travnik remarcau. In ziua de 8 martie 1976, rezemat de un felinar, Zeko era foarte departe de a-si inchipui intorsatura pe care avea s-o ia viata lui. In timp ce se uita tinta la neonul care se aprindea pe strada 29 noiembrie, o intrebare il necajea: de ce, de cinci ani deja, taica-sau uita sistematic ca pe 9 martie era ziua lui de nastere? Tatal lui, Slavo Teofilovic, capitan clasa intai, era cunoscut in Travnik pentru cei treizeci de metri patrati de dale mici si cele zece kilograme de adeziv pe care nu i le platise niciodata unui amic, caci habar n-avea cum!
In vreme ce baietii de seama lui si de pe strada lui bateau mingea pe maidan, iar ofiterii se pregateau pentru balul de 8 martie din caminul JNA, Zeko isi desprinse privirile de la felinar, indreptandu-si-le spre intersectie si spre podul de cale ferata.
Ah, se gandea el, daca as putea face sa dispara din calendar ziua de 9 martie, as avea o viata mai usoara!
Dar acesta nu era singurul lui prilej de suferinta. I se parea de-a dreptul de nesuportat sa vada cum unii arunca pe fereastra din masini ambalaje goale de grisine, pachete mototolite de tigari si tot soiul de resturi. In aceeasi clipa, vazu o fica gonind cu peste 60 km/h, rezervandu-i, fara nici o indoiala, o surpriza neplacuta. Aveau fie sa-l injure, „Ce belesti ochii, bulangiule?!“, fie sa-l bombardeze cu porcarii. Un claxon, si prin geamul-fluture tasni o mana leganand un pachet gol pe care scria „Bronsi, cosarul gatlejului“!
— Tampitule! De ce-mi murdaresti orasul?!
Si se repezi pe urmele masinii agitand pachetul cu o mana amenintatoare, adunand apoi pe drum si alte gunoaie, pe care le arunca intr-un container. Totusi, il linistea gandul ca, mai demult, in aceeasi intersectie situatia era cu mult mai rea.
Pana in 1975, Ciro, conductorul trenului care trecea pe pod, actiona fluierul locomotivei si trenul scuipa un abur incarcat de funingine. Daca batea vantul, toate rufele intinse la uscat din imprejurimi se murdareau cat ai zice peste. Zeko nu ingaduia sa se intample asa ceva si pe balconul familiei Teofilovic. In unele zile, Ciro improsca intreaga strada, in timp ce altii aruncau gunoaie din masini!
Ce era de facut? Sa coboare sa curete strada sau sa se repeada pe balcon, sa puna rufele la adapost, in camera?
Chiar si in clipele cele mai rele, Zeko stia sa decida ce era mai bine.
Lasa balta gunoaiele, se napustea pe balcon sa adune cearsafurile si camasile tatalui, impiedicand astfel enervarea zadarnica a mamei. Cat despre curatenia din intersectie, avea sa-i vina si ei randul mai tarziu.
Uneori, vantul il lua pe nepregatite si rostogolea gunoaiele in raul Lasva, ceea ce-l scotea din minti pe Zeko. Primavara, cand vedea pungi de plastic multicolore agatate de crengile copacilor de-a lungul raului, i se parea crancen – ii amintea de zidurile cazarmii Petar Mecava, unde lucra tatal lui. Inarmat cu un bat, se repezea atunci si snopea frunzisul in bataie. Vazand ca nu izbuteste sa desprinda pungile, pe care le ferfenitea si le incurca si mai tare, continua sa loveasca indarjit, pana rupea crengile.
Daca ma vede cineva, isi spunea, sigur o sa creada ca m-am tacanit!
Dar oricat de chinuita era viata lui Zeko, avea si o parte de duiosie: un confident caruia baiatul i se putea destainui.
Intr-o cada trasa pe linie moarta in subsolul blocului lor cu patru etaje, sub apartamentul familiei Teofilovic bolborosea un crap cumparat de capitan pentru slava pe care o sarbatorea discret in decembrie. Pe zidul din beton de deasupra cazii era prinsa intr-un cui o placuta de lemn pe care scria cu creta : „Numai vai si-amar“.
Fratele mai mare al lui Zeko, Goran, astepta febril ceasul in care, in sfarsit, avea sa poata jura pe capul raposatului sau tata. Nerabdarea asta il facea vedeta pe strada 29 noiembrie. Mai trebuia, bineinteles, sa astepte sa moara capitanul Slavo. In discutiile lui cu fratele mai mic, Goran nu ascundea cat il exaspera reaua-vointa a tatalui lor.
— De-ar crapa odata babacul!
Zeko insa nu impartasea cruzimea fratelui sau.
— Se gandeste la toate, nu vezi?, i-a raspuns el. Inca din martie face rost de pestele de care o sa aiba nevoie in decembrie. Misto idee, nu?
— Ce vorbesti… Pe degeaba
l-a luat!
— Cum adica… pe degeaba?
— Simplu ca buna ziua. A invartit ceva cu tatal unui soldat ca fiu-sau sa se intoarca la Novi Sad la sfarsit de saptamana! Chiar nu pricepi nimic, fratica?
— Adica ce?
— Si-ar vinde si gaozul numa’ ca sa ia ceva pe gratis!
Zeko cobori tiptil la subsol, asigurandu-se ca nimeni nu o lalaia prin preajma. Inchise rasuflatoarea si-si trase o masca de inot. Inainte sa se lase pe fundul cazii, isi baga tubul in gura. In sfarsit, isi cufunda capul sub apa, apoi corpul. Doar picioarele ii ieseau, agatate inca de marginea cazii, cand Milijana Gaci, campioana la sah la categoria pionieri din Republica Socialista Bosnia-Hertegovina, patrunse in subsol. Scena ii era familiara. Pupilele ei de un albastru noptatic in mijlocul chipului palid, incadrat de par negru, drept, pieptanat cu grija a la printul Valiant, il contemplau deja de cincisprezece zile. Ii scapa doar ce anume isi puteau povesti unul altuia baiatul si pestele. Milijana se pierdea in presupuneri. Cum altfel, cand pe placuta de lemn scria „Numai vai si-amar“? Dar fetita inteligenta nu ceda doar curiozitatii.
De zile intregi il studia pe Zeko, galesa si precauta. Deseori i se intamplase sa-l urmareasca pe strazile si pe stradutele din Travnik! De parca ar fi cazut prada farmecului sau, de indata ce i se arata. Pe cat ardea de dorinta sa-l priveasca in ochi, pe atat de tare se temea de intalnirea lor. De indragostita ce era, chiar slabise. In acest rastimp, fidel obisnuintei lui, Zeko i se destainuia pestelui baban. Numai din timp in timp crapul deschidea gura pentru a-i da de inteles ca pricepuse totul. Zeko ii spusese tatalui lui ca citise in cartea rusa Cevengur ca nu din prostie taceau pestii.
— La oameni, ii raspunsese tatal, e altfel. Mai ales prostii tac. Pestele n-are nici un motiv sa trancane. Nu spune nimic fiindca stie totul; si nu fiindca n-are nimic de zis si e prost, cum cred unii.
E crunt la noi in casa, ii explica Zeko crapului. Goran nu spera decat un lucru: sa moara tata. Si mama cu tata sunt la cutite; ea i-a zis ca asteapta sa se faca mari copiii si dupa aia il lasa si-si ia lumea-n cap fara sa spuna cuiva unde pleaca pentru ca lui nu-i pasa decat de curul lui. Mie mi se pare ca nu-i chiar asa. Tata e un barbat grozav. Stii, crapule, e caraghios: din afara, ai zice ca-i un zeu; dar pe dinauntru e un nefericit. E ca un pat de soldat intins la vale, bleotocarind pana in Lasva. Si se trezi la jumatatea curentului, cu apa pana la glezne. Nadajduia sa-i atraga astfel atentia tatalui sau.
CARTEA
Avand drept fundal Bosnia-Hertegovina anilor 1970, inainte de destramarea Iugoslaviei, unde domneste influenta partidului, povestirile lui Emir Kusturica descriu viata a trei tineri, Dragan, Aleksa si Kosta. Inspirandu-se din realul marunt, Strain in casnicie este o colectie de istorii cu teme dintre cele mai obisnuite: povesti de familie, in care parintii si copiii plini de idealuri intra inevitabil in conflict, povesti de dragoste, uneori imposibile, povesti in care tinerii se maturizeaza si incearca sa depaseasca granitele lumii „de acasa“. De la iubirea adolescentina la cea matura, care conduce spre mariaj, cu dramele si neintelegerile lui, monografia cuplului se consuma in scurtmetraje pline de umor si de compasiune, iar spectatorii lui Kusturica-regizorul vor recunoaste detalii unde fantezia si intunericul coexista inca intr-un decor inspirat din realismul magic.