Desi autor de versuri niciodata tiparite si de mult pierdute, Teodor Varnav nu isi scrie memoriile cu o intentie literara. Scopul este, probabil, acela de a fixa neobisnuita, picaresca sa viata in memoria urmasilor. Este o istorie a maturizarii povestita cu talent nativ de catre autor, care acopera in cursul peregrinarilor sale din copilarie si pana la maturitate zone din intreg spatiul romanesc si poate da o idee cu privire la sentimentul epocii intr-o perioada de serioase schimbari. Este deci o viata romaneasca de la 1800-1830, o viata petrecuta pe rand in Moldova, Basarabia (inainte, dar si dupa anexarea ei de catre rusi), Valahia si chiar, pentru scurta vreme, Transilvania. Si e povestea unui om de pe atunci, urmarita de la boroboatele copilariei pana la momentul din care se poate socoti un om ajuns.
Teodor Varnav (care in 1945 semna Feodor!) s-a nascut in 1801, in tinutul Tecuciului, din vita de boiernasi moldoveni. Saracia familiei a facut ca el sa creasca departe de ai sai. Tatal ar fi risipit zestrea mamei dintr-o indolenta specifica vremurilor fanariote. Multi ani a fost trimis de la o ruda la alta, prin Suceava, Falticeni, Tecuci, dar si Hotin si Movilau, peste Nistru, in familii care il tineau doar atata timp cat le mergeau bine afacerile si cat nazbatiile copilului lipsit de o educatie cumsecade nu ii scoteau din fire. N-a dus-o bine, lipsindu-i afectiunea familiala si fiind in general lipsit de multe: „In curgerea acestei vremi, eu in ograda Ciurii eram lepadat ca un copil sarac si fara parinti, nimeni pentru mine nu cauta, nimeni nu se ingrijea, afara de cea mai dinainte nastavnita a mea, adica Safta tiganca“. Memoriile lui stiu sa dea seama, cu umor uneori, despre bizarele metode pedagogice de pe atunci, intre care se numarau bataia cu biciul si punerea in obezi la gat si la picioare. Mai tarziu, ajungand in grija unui unchi de la Bucuresti, Constantin Ladà, copilul simte teroarea dascalului grec Panaioti, de care nu se poate apara decat invatand cat mai bine: „Langa dansul pururea sta pe masa falanga, un bici de lemn facut in chipul imblaciului cu care batea la talpe, doua biciuri de vana de bou cu cari batea la sezut si doua asemenea de curea lata de batut la palme“. Salbaticia cu care sunt „educati“ copiii este feudala (a epocii, adica), iar relele tratamente aratate romilor si evreilor, adoptate chiar si de catre copilul de pripas, vin din aceeasi sursa. La Bucuresti, copilul este si martorul marii ciume din 1813, cand ramane inchis luni de-a randul in casa: „noi cu alta nu ne indeletniceam, decat numai priveam la ulita pe feresti si videam cum cara cioclii trupurile mortilor ciumati“. Fiind trimis de boierul Ladà in strainatate, pentru invatatura, el se dedulceste, copilareste, la cutiile de cofeturi luate de boier pentru cadouri prietenilor si este lasat, drept pedeapsa, sa invete carte la Sibiu, la un dascal a carui bucatareasa il initiaza erotic si il indeamna sa fure din banii stapanului. Din nou la Bucuresti, invatand carte de frica cu Panaioti, dar obisnuit sa fure, e batut de tutorele sau la falanga. Dupa moartea lui Ladà, e dat la lipscanie de catre epitropi, unde se remarca tot prin furat si este expediat de acestia, care il si deposedeaza de mostenirea lasata lui, in Moldova. Trecand, dupa o lipsa de sase ani, pe acasa, isi regaseste dintre parinti doar mama, trebuind apoi, pentru a isi gasi un rost in viata, sa se desparta din nou de ea. Rostul ii va fi tot in Basarabia, la unchiul sau Costache Chirus; se angajeaza scriitor la judecatorie in Hotin, strange bani din alte functii de stat, se lanseaza in arendasie, cumpara mosii si altele le dobandeste prin casatorie. O ultima calatorie mai face la Bucuresti in 1828, dorind sa recupereze ce se mai putea din mostenirea lasata de catre tutorele sau, dar fara mare reusita. Stabilindu-se in tinutul Iesilor, la mosia Stangaceni, in dreapta Prutului, trece cu eleganta prin cursa financiara in care fusese atras de „un infocat de amor grec“ si stie sa-si carmeasca averea si familia spre prosperitate, incheindu-si cu un sentiment de satisfactie abia ascuns autobiografia.
Autorul nu e preocupat de evenimentele politice, nu marcheaza schimbarea domniilor si nu le mentioneaza acestora numele decat atunci cand le poate pune in legatura cu un episod trait nemijlocit de catre el (de pilda, ciuma din timpul lui Caragea). Desi in timpul vietii lui a avut loc rapirea Basarabiei, prin tratatul de la Bucuresti din mai 1812, nu se face nici o mentiune despre ea in memoriile lui Varnav, cu toate ca acesta se afla, copil, la Hotin si Movilau chiar in acea perioada. Miscarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 nu e nici macar pomenita (memorialistul se afla in acel an, ce-i drept, in Basarabia), iar tulburarea eteristilor din acelasi an 1821 nu este mentionata decat pentru ca un grec ramas in Moldova de atunci a incercat sa-i aduca stricaciune onoarei de familist. „Egoismul“ sau in materie de povestire este pitoresc si simptomatic. Tocmai limitarea aceasta atesta sinceritatea recapitularii biografice si, implicit, autenticitatea a carei lipsa un Camil Petrescu o imputa intregului secol XIX romanesc. Memorialistul are un scop cat se poate de ingust, deloc comparabil cu memoriile de „pedagog national“ ale lui Ion Ghica sau cu capodopera literara a lui Ion Creanga. El vrea doar sa povesteasca o viata plina de peripetii neobisnuite si sa arate, plin de mandrie, cum s-a pricopsit, strangand o avere frumusica (chiar daca se plange ca nu mai sunt vremurile de odinioara!) fara nici un capital de pornire. Dar, limitandu-se la o poveste de viata cu evenimentele ei exterioare, Varnav nu atinge nici treapta interioritatii, pe care memorialistii moderni o pretuiesc in gradul maxim, si nu stie (nici nu e preocupat) sa faca un spectacol din amintire, asa cum reuseste Creanga in capodopera sa.
Unde Varnav castiga mult este in domeniul limbii literare. Autobiografia sa este un monument de limba romana asa cum era ea vorbita in Moldova in primele decenii ale secolului al XIX-lea. Abundenta de rusisme apartinand vocabularului functionaresc nu se datoreaza multilor ani petrecuti de Varnav in Basarabia, ci pur si simplu faptului ca rusii au introdus in principatele romane regulile administrative si cadrul preconstitutional al Regulamentelor Organice. Limba lui Varnav este mai putin exotica decat a lui Neculce sau Cantemir, apropiindu-se de fluenta si eleganta moderna din proza pasoptistilor precum Russo sau Alecsandri, dar pastreaza urme ale sintaxei alambicate din limba veche, preferinta pentru inversiuni, numeroase infinitive lungi, locutiuni prepozitionale arhaice care, in naratiunea atat de cazaniera a lui Varnav, produc acel sentiment de intimitate pe care autorul nu se pricepe sa-l creeze el singur. Iata: „Traiul tatani-meu era foarte curios, pentru ca, pe cat imi aduc aminte, el cu alta nu se indeletnicea, fara numai cu sederea si cu ciubucul, insa aceasta nu stiu din ce pricina urma, adica ori din lenevire, sau din neajungere; iar maica-mea purta de grija atat pentru lucrarea putinului pamant ce aveam, cat si pentru gospodaria casei“. Aceeasi sintaxa, cu un lexic scuturat de rusisme, va putea fi intalnita in proza istorica a lui Sadoveanu. Nu cred ca este o intamplare: Sadoveanu a fost falticenean si era bun prieten cu Artur Gorovei in perioada cand acesta edita in volum Istoria vietii mele. Este deci posibil ca scrierea lui Varnav sa fi avut o contributie directa la formularea ipostazei canonice a „moldovenismului“ ca stil literar. Dar lucrul n-ar fi fost posibil fara ca Istoria vietii mele sa fie o carte realmente savuroasa.
Teodor Varnav, Istoria vietii mele, prefata de Artur Gorovei, postfata de Laurentiu Faifer, „Biblioteca Memoria“, Editura Polirom, 2015