Porniti cel mai recent volum al dumneavoastra, Romania ca parere, cu un articol din Bilete de papagal care ne spulbera inca o data orice speranta. Nimic nu se schimba si nu se va schimba in politica romaneasca, este concluzia la care ne indrumati inca de la inceputul cartii. Apoi, chiar primul dumneavoastra text, despre Gheorghe si Andrei Ursu, are acelasi ton. Chiar nu mai avem nici o speranta?
Nu-mi place sa inoculez, nimanui, nimic – fie chiar in doze inofensive – nici din pesimismul meu funciar, nici din starile mele de optimism pasager. Ar putea fi chiar imoral din partea unui om care traieste de 30 de ani in afara Romaniei sa sporeasca sentimentul national al deznadejdei sau puseurile de optimism propagandistice de care este zguduita o conducere sau alta a tarii. Nu fac decat sa marturisesc ce simt eu.
Despre cum nu se schimba nimic (desi se schimba), iata istoria unui american celebru. Satul de lume, s-a retras timp de cinsprezece, douazeci de ani si a trait in sihastrie. Cand s-a intors, a fost asediat cu intrebari legate de ce s-a schimbat in lumea pe care o abandonase. Raspunsul a fost cam acesta: „Nimic. Nimic esential. Au disparut niste politicieni, au aparut altii, dar politica este aceeasi. Au disparut niste comentatori de televiziune, au aparut altii, dar televiziunea este la fel de jalnica“ etc.
Intr-un alt text din aceasta antologie, scrieti: „S-a eternizat intrebarea: «Daca nu astia, care altii?». Intre timp, s-au epuizat toate «permutarile circulare» posibile: toata lumea politica a fost ba in tamja cu ceilalti, ba impotriva lor. De multiple ori. Clasa politica romaneasca traieste deja din incest“. Care este raspunsul dumneavoastra la aceasta eterna intrebare?
Nu sunt politician, „ofertant“ de solutii. Tot ce fac este sa constat o realitate. Dar, daca m-as fi decis sa intru in politica, as fi facut-o pentru a propune un alt model de a gandi politica (asta nici macar nu e foarte dificil, la nivel strict enuntiativ!) si as fi incercat sa fiu fidel acelui model.
Stim de la Edmund Burke ca „politica este arta compromisului“. Si nu doar politica – „All government, indeed every human benefit and enjoyment, every virtue, and every prudent act, is founded on compromise and barter“. Daca politica ar deveni stiinta, atunci ne-ar putea ajuta sa intelegem cum si de ce sa acceptam compromisurile acceptabile, tocmai spre a refuza compromisurile inacceptabile. Dar, deocamdata, politica este mai degraba o arta decat o stiinta. De unde si atatia artisti – mai ales de circ. Iata un spectacol amuzant: vajnicul basist Emil Boc, oponent viforos al absorbirii PDL de catre PNL, sprijinitorul neinduplecat al candidaturii Elenei Udrea la prezidentiale si critic tenace al candidatului Klaus Iohannis, se gandeste astazi sa candideze, din partea PNL, pentru un nou mandat de primar al Clujului. Sper ca presedintele PNL, Alina Gorghiu, si colegii domniei sale din conducerea PNL sa aprobe cererea domnului Boc cu entuziasm, dar si cu conditia ca sefa de campanie electorala a candidatului Boc sa fie atat de candida, carismatica si profund penelista Elena Udrea.
In sfarsit, ipostaza figurii carismatice, care poate schimba natura politicii, este si ea problematica. Politica nu se face de unul singur; este o partitura de echipa, nu una de solist. Este si motivul pentru care multi dintre cei care se incapataneaza sa se considere figuri carismatice sfarsesc fie prin a fi sacrificati, fie prin a sacrifica ei totul in jurul lor, devenind niste dictatori.
Nu se poate pune un semn al egalitatii intre Paunescu si Vadim
Sorin Antohi aminteste, in prefata volumului dumneavoastra, ca v-ati pierdut prieteni de-a lungul vremii, pentru ca ati tinut la principii. Pe de alta parte, am remarcat un articol prietenos la adresa lui Adrian Paunescu, unul dintre stalpii culturali ai regimului Ceausescu, pe care l-ati scris in ziua mortii acestuia. De ce ati avut impulsul de a-l scrie?
Antohi cred ca are dreptate cand scrie despre mine: „A pastrat si a pierdut prieteni, si-a facut altii noi, a ramas insa mereu fidel idealurilor si valorilor pe care le intrezarise din anii ’60, le exprimase si incercase sa le traiasca in anii tot mai sumbri ai ceausismului…“. Cum ar spune altcineva, „incremenit in proiect“.
Textul mentionat de dumneavoastra nu era, nici pe departe, un „articol prietenos“. Era o rememorare a catorva momente din istoria relatiei mele cu Adrian Paunescu, rememorare care marca limpede sfarsitul acelei prietenii: „Pe Paunescu l-am pierdut cand a apucat-o pe niste scari ce i se pareau ca duc sus, foarte sus, in vreme ce eu credeam ca ele duc jos, foarte jos“.
Dumurile noastre s-au incrucisat inca de cand eram elevi. Apoi ne-am reintalnit in aceeasi grupa la facultate, din care au mai facut parte Constanta Buzea si Ioan Alexandru. Am fost, pentru multi ani, prieteni foarte apropiati.
M-am despartit (o despartire definitiva) de Paunescu cam in 1974-1975, „din cauza de Ceausescu“. De atunci si pana la sfarsit nu l-am reintalnit decat in doua randuri si in nici un caz spre a ne impaca. Dar asta este o alta istorie.
In prefata volumului, Sorin Antohi mai spune ceva – ca m-a „vazut prima oara in octombrie 1978, la Iasi, la primul si ultimul Colocviu de poezie din perioada comunista“. Reaminteste atacul meu (sinucigas in epoca) la adresa lui Ceausescu si Paunescu.
Revenind la „articolul prietenos“ publicat la moartea lui Paunescu el era un soi de bocet. Nu la capataiul omului ale carui optiuni politice le-am respins cu vehementa, vreme de cateva decenii, ci la asfintitul biologic al unei generatii. Caci, asa cum scriam intr-un alt text, uneori, gandindu-ma la istoria elitelor romanesti (si nu doar a elitelor), romanii mi se par un popor alcatuit din generatii de sacrificiu. Unii au fost ucisi, altii s-au sinucis moral, altii si-au luat lumea in cap, plecand cat mai departe.
Fiindca purtam acest dialog la cateva zile dupa disparitia lui Corneliu Vadim Tudor, vreme in care apar tot felul de comparatii aiuritoare, marturisesc ca pentru mine nu se poate pune un semn al egalitatii intre Paunescu si Vadim. Cel dintai a fost un scriitor, cel de-al doilea nu a fost. Cel dintai a fost un gazetar, cel de-al doilea nu a fost. Etc. Daca opinia mea vi se pare din cale afara de subiectiva, aruncati un ochi peste un text excelent („De mortuis…“), publicat de Sever Voinescu in „Evenimentul zilei“.
Pe Paunescu l-am vazut facand si mult, foarte mult bine, pe Vadim – niciodata. Ma refer la bine facut unor oameni, nu unor caini. Ca iti place ori nu poezia lui, pe Paunescu nu-l poti scoate din istoria literaturii romane. Este o incercare aberanta. A incerca acelasi lucru cu Vadim este de o extrema futilitate, caci el nu apartine istoriei literaturii romane. A fost inventia diabolica a lui Eugen Barbu (sprijinit de politia de partid si cealalta politie) spre a lovi cu ea in „dusmanii poporului“. Dupa decembrie 1989, „Proiectul Tribunul“ a devenit portavocea asurzitoare a tuturor „valorilor“ purtate de malul nationalist-securistic carat de „vremurile tranzitiei“.
Tragedia lui Paunescu este aceea ca, de la un anumit moment si din motive care mai de care mai nenorocite, s-a plasat alaturi de Vadim, pe care, de altfel, il dispretuia profund. Nimeni nu i-a putut face lui Paunescu raul pe care si l-a facut singur. Asa cum spuneam in „textul prietenos“: „Pe Adrian l-am regasit, vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul dupa ce l-am pierdut pe Paunescu – in cutia de rezonanta a sufletului meu“.
Cristian Teodorescu considera, intr-o recenzie la Romania ca parere, ca va aflati intr-o „a doua dizidenta“, pe care o duceti singur. „…detesta corurile intelectuale ale parerologilor basisti, care i se par jalnice si, mai ales, opuse ideii de intelectual independent, la fel cum are o parere la fel de proasta si despre parerologii de orientare pontista“, noteaza scriitorul. Cum de ati ajuns, sa spunem asa, singur impotriva tuturor?
Pentru a trai, deplin, singuratatea, trebuie sa fii sau Dumnezeu, sau fiara. Nu sunt nici una, nici cealalta. Sunt un singuratec sociabil. Uneori, chiar foarte sociabil. Alteori – doar sociabil din politete, dintr-un sentiment ca datoram lumii civilitate. Nu sunt deloc singur impotriva tuturor. Sunt un bun om de echipa, dar am o profunda alergie la traitul in haita.
Cum percepeti conceptul de „a doua dizidenta“? In ce masura este termenul desuet in Romania de azi?
Enuntul lui Cristian Teodorescu nu trebuie luat literal. Este, mai degraba, o figura de stil prin care, probabil, Cristian vrea sa sublinieze ca, in mod surprinzator pentru multi, nu tin sa ma aliniez la toate ideile si actiunile unor oameni pe care-i pretuiesc, oameni care (unii dintre ei) imi sunt prieteni, la proiectele politice in care s-au inhamat, unii dintre ei abandonand orice spirit critic.
Oh, disidenta nu este doar un termen „desuet“. Ca si in alte tari candva comuniste, cand lucrurile au inceput sa se dovedeasca foarte anevoioase in tranzitia de la dictatura la o societate deschisa, multi romani au inceput sa-i blameze pe disidenti: „Uite, domnule, la ce ne-au impins astia“.
Cu mult mai bine au iesit campionii „rezistentei (doar) prin cultura“. Glumind, s-ar putea spune ca, inainte de 1989, i-a aparat cultura de foioase, iar dupa decembrie 1989 i-a imbratisat cultura de foloase. Serios vorbind insa, pentru mine oricine a rezistat tentatiei de a deveni unealta unei dictaturi care a atins dementa, oricine a trait onorabil fara sa fie tentat sa comita vreun act de eroism merita tot respectul. E mult adevar in acel „Vai de tara cu prea multi eroi!“ Asta nu vrea sa sugereze ca „Noroc de tara cu multe hahalere!“.
Printre cei care nu merita, zic eu, vreun respect sunt si cei care au trait cum au gasit de cuviinta inainte de 1989, iar dupa 1989 isi construiesc o imagine de opozanti gigantici, recomandandu-se drept profesori de morala ai neamului.
Tot Sorin Antohi vorbeste despre faptul ca Romania ca parereeste, printre altele, despre „haosul din deceniul Basescu“. Cum credeti ca a fost posibila ajungerea la acest haos?
Pentru a obtine un raspuns calificat, trebuie sa adresati intrebarea celor care au participat la acest proiect nefericit. Ma gandesc, de pilda, la oameni care au contribuit la isterizarea discursului public, rapind dialogului, discutiilor rationale orice sansa. Totul a devenit „Numai ai nostri vor binele Romaniei, ceilalti toti sunt niste nenorociti. Daca ii votati pe ceilalti, sfarsitul lumii va incepe in Romania!“
Romania pare sa se adanceasca in dezordine. Care sunt sansele de a ajunge la ordine?
Nu as folosi termenul de dezordine, caci este prea suav. Dezordine, evident, exista cu nemiluita, este obositoare si deprimanta, totusi nu constituie marea problema. Nenorocirea este ca Romania pare o tara cu totul iesita din matca. Firi mai sceptice decat mine se intreaba chiar daca Romania s-a aflat vreodata in matca… Este si o situatie bizara: mai nimeni nu vrea sa se recunoasca in Romania de azi – in afara unor premii internationale, dincolo de castigarea unor mari competitii sportive etc., dar mai fiecare participa, dupa puteri si pricepere, la consolidarea imaginii de azi a Romaniei. Una intristatoare.
Fotografiind fluturi morti, nu surprinzi zborul
Cea mai mare parte a textelor publicate in carte au aparut pe blogul dumneavoastra, Certocratia. Care au fost criteriile de selectie a articolelor incluse in volum?
Am selectat din cei noua ani de scris pe blog cam 40% din texte. Le-am organizat pe teme si metateme. Nu le-am organizat cronologic, considerand, cum spuneam in prefata celuilalt volum (Basesc deci exist! Intelihghentie si putere in Romania. 2004-2014, aparut la Editura Cartier din Chisinau) ca fixarea in timp „poate castiga mai mult contur prin preocuparea pentru niste teme, decat prin obedienta fata de o disciplina calendaristica. Coerenta se castiga, nu este oferita. In felul acesta, un subiect (ilustrat de o persoana sau de o mentalitate; propus el de o polemica sau de taceri strategice) ramane o tinta miscatoare. Fotografiind fluturi morti, nu surprinzi zborul“. Marturiseam ca, in alcatuirea unor asemenea carti, „ma intereseaza o perspectiva din care poate fi observata nu doar evolutia temei, dar si cea a cronicarului fata de temele alese“. Cu alte cuvinte, in aceste carti nu scrutez doar subiectele alese (fie ele teme, fie ele metateme); ma scrutez si pe mine insumi – cum m-am pozitionat de-a lungul acestor ani plin de meandre dintre cele mai contorsionate.
Multe contin detalii foarte precise dintr-un anumit moment politic. Care este reteta prin care un astfel de volum poate trece testul timpului?
Iata ce spuneam in prefata cartii de la Cartier despre textele smulse din libertatea hiperspatiului si adunate intr-o carte sau alta: „Ipostaza pe hartie nu este o autoamagire. In spatiu ori pe hartie, o cronica polemica a clipei are putine sanse de a trai cu mult mai mult decat clipa pe care o ia in primire. M-am eternizat in efemeride. Veti da aici peste multe nume. Nu ele ma intereseaza. Ma intereseaza mentalitatile. Numele nu fac decat sa ilustreze mentalitati. Numele trec, mentalitatile raman./…/De fapt, nu noi luam in primire clipa. Ea ne ia in primire. Daca acceptam acest adevar, in pofida protestelor ego-ului nostru bosumflat, sansele de a fi inteles ceva din ce am trait devin mai mari. Si a intelege este singura cale de a supravietui clipei. Ba chiar si deceniului“.
A reusit ori nu aceasta strategie a mea de a construi o carte din efemeride care sa reziste in timp? Prefata lui Sorin Antohi si cronica lui Cristian Teodorescu suna incurajator. Citez din ultimul: „In Romania ca parere, o carte in care cea mai mare parte a textelor au aparut mai intai pe blog-ul lui Dorin Tudoran, se verifica, uneori la distanta de cativa ani, daca ele mai stau in picioare, scoase din contextul in care au fost scrise. Stau cat se poate de bine, ba chiar, extrase din zgomotul cotidian care le-a insotit, iti dai seama ca aceste mici eseuri au un skepsis aparte. De la bun inceput au fost gandite in continuarea moralistilor clasici, care porneau de la particularul unor situatii si persoane de notorietate pentru a gasi semnificatii care trec granita cronicii zilnice. Tudoran porneste de la fapte, dar nu se pierde in amanunte, ceea ce nu inseamna ca se avanta pe campii generalitatilor nesarate“.
Sper ca suprematia cititorului electronic nu a condus la disparitia cititorului cartii de hartie
Care sunt argumentele pentru care cititorii sa plateasca pentru o colectie de texte pe care le pot citi gratuit pe blogul dumneavoastra?
Pe de-o parte, nutresc inca iluzia ca suprematia cititorului electronic nu a condus la disparitia totala a cititorului cartii de hartie, ca nu exista un singur fel (electronic) de audienta, si ca a citi o carte intr-un anume format poate trezi in cititor curiozitatea de a cauta pagini ale aceluiasi autor aparute in alt format – pe hartie, sa spunem.
Pe de alta parte, traiesc un sentiment de vinovatie fata de editurile care si-au asumat un mare risc financiar publicandu-mi aceste carti – Cartier, Polirom si Scoala Ardeleana, (editura care a trimis la tipar un alt volum al meu de „efemeride“, Luxul indiferentei, volum care va fi lansat la Festivalul International de carte Transilvania, care va incepe la Cluj, pe 6 octombrie). Acestor edituri le raman profund indatorat.
Galerie foto
