Era deja scriitor, era deja orfan de un deceniu, fusese deja inginer, traducea deja pentru a supravietui. Cand ai douazeci si cinci de ani si nu esti inca Dostoievski, supravietuirea este foarte importanta.
Dar atunci, la 1846, s-a intamplat ceva rar, aproape miraculos. Romanul sau, primul sau roman, Oameni sarmani, a cunoscut succesul – si de critica, si de public. Este un eveniment atat de putin petrecut, ca romanul unui viitor mare scriitor sa cunoasca succesul, incat se poate spune ca la mijloc a fost un miracol.
Indeobste, editorii insisi nu inteleg nimic (chiar nimic) din manuscrisele care le sunt trimise, se organizeaza in grupuri, in jurul focului mediocritatii care arde in toti scriitori banali, si traiesc fericiti in acest cerc in care se recenzeaza favorabil reciproc.
Dar primul Dostoievski ii anunta pe urmatorii cu o asemenea putere incat in aceeasi noapte, asa cum aflam din nota traducatorului Liviu Cotorcea (Oameni sarmani, Polirom, 2014), un prozator, D.V. Grigorovici, si un poet, N.A. Nekrasov, au alergat la criticul Vissarion Belinski, care fireste ca i-a primit reticent, dar i-a primit. Si lucru inca si mai rar, criticul a avut discernamantul sa recunoasca in Oameni sarmani chiar pe acel Dostoievski din Crima si pedeapsa, Idiotul si Fratii Karamazov.
Si ce ar fi fost literatura secolului XX, ce ar fi fost intreaga literatura a lumii, ce ar fi fost Dostoievski insusi, cu crizele sale de epilepsie si fondul sau intunecat, fara acest hazard care, la fel de bine, ar putea sa fi fost, totusi, un destin? Nu putem sti, si e bine ca nu putem sti, e foarte bine asa.
Oameni sarmani este un roman epistolar care ne lasa pentru totdeauna doua personaje gigantesti: micul functionar Makar Devuskin (cu adevarat iesit din mantaua gogoliana a lui Akaki Akakievici) si tanara orfana Varvara Dobroselova, verisoara indepartata, dar atat de iubita.
Si ce spectacol este acest schimb epistolar intre cei doi, care developeaza filmul unor oameni care se zbat sa supravietuiasca. Urmatorii Dostoievski sunt deja aici: poti sa te zbati sa supravietuiesti si in acelasi timp sa il iei de guler pe Dumnezeu? Poti.
Ce il face pe Dostoievki sa fie Dostoievski? Acea cunoastere intima a constiintei umane, care incepe din cunoasterea suferintei umane? Desigur. Puterea care vine deznadejde? Bineinteles.
Rescriu, deci, inceputul acestui text, caci, daca asa este, atunci Dostoievski era deja Dostoievski. Nimic sa nu mai fi scris omul acesta, si deja ar fi aratat cat de departe gandeste in acest mister care este natura umana, pe care, dupa marile sale puteri, l-a mai risipit.
Dostoievski era deja, la douazeci si cinci de ani, un scriitor complet. Nici macar umorul (care indeobste e atat de subtil la rusi) nu ii lipseste. Caci iata-l pe Makar Devuskin scriindu-i Varvarei Dobroselova, pe 8 aprilie: „Versurile sunt o prostie! Pentru ele, acum si copiii sunt batuti cu varguta in scoli. Cam asa stau lucrurile, draga mea“.
Oameni sarmani este o capodopera, nici nu ar fi putut fi altfel, caci F.M. Dostoievski a intrat in marea literatura, pasind in urma lui N.V. Gogol, cautand cu disperare adevarul, chiar daca adevarul bineinteles ca nu poate fi gasit. Nu conteaza. Aceasta cautare permanenta a adevarului e ceea ce l-a facut pe F.M. Dostoievski mare, mare de la primul rand din aceasta prima carte.
Si primul rand din Oameni sarmani va fi, intotdeauna va fi: „Ieri am fost fericit, foarte, peste masura de fericit“. Makar Devuskin, mic functionar, la inceputul sperantelor intr-o minune care…
Veti afla.