De curand a murit Corneliu Vadim Tudor, fostul presedinte al Partidului Romania Mare, politician, pamfletar, cand si cand poet, iar in ultima vreme personaj de tabloid si de talk-show-uri. Era de asteptat ca moartea lui sa fie principala stire a zilei in toata mass media. Dar elogiile nemasurate care i s-au adus, superlativele cu care l-au tamaiat – la propriu – prietenii si dusmanii de mai ieri nu au mare legatura cu vorba latineasca. Mai degraba dovedesc, cred, saracia spirituala si conformismul de duzina in care baltim.
C.V. Tudor a fost inmormantat cu mare pompa, cu onoruri militare, salve de arma si nenumarate coroane si panegirice ale unor inalti oficiali. Oameni pe care i-a balacarit cum i-a picat mai bine in revista „Romania Mare“ l-au elogiat acum aproape gretos, l-au numit mare om de cultura, intelectual public, erudit, patriot, mare orator, mare poet si, evident, tribun. Insa, cum ziceau latinii, asa se cade la moartea unui om, nu?
Totusi nu. Uneori e mai decent sa pastrezi tacerea. Uneori decenta devine indecenta. Ne-am obisnuit cu parastasele in direct, cu laudele gaunoase la adresa unor morti afurisiti si afurisitori cat au fost vii, dar excesul de elogii n-a fost, parca, niciodata mai strident ca acum. Despre C.V. Tudor se pot spune, sigur, si lucruri bune. De exemplu, ca iubea cainii (oamenii, ma indoiesc, dar e doar o parere proprie). Ca stia sa vorbeasca si sa scrie corect romaneste, ceea ce in Romania de azi e intr-adevar o virtute. Ca uneori reusea in pamfletele sale niste mascari foarte expresive, precum „maimuta curentata“ – desi asta nu poti sa spui intr-un panegiric. Dar mare om de cultura? Mare patriot? Orator? Tribun?
Pariez ca, dintre cei care i-au elogiat eruditia si cultura, putini ar reusi sa-si aminteasca un volum sau, hai, macar un poem de Vadim Tudor. Desigur, in afara de ultima sa poezie, cea cu Moartea la cafea, reprodusa pana la satietate de mass media de dragul ratingului. Altfel, anul acesta au murit cativa oameni de cultura autentici ai Romaniei, dar nu i-a pomenit, nu i-a elogiat, nu i-a salutat cu onoruri mai nimeni, in afara celor din breasla: Luca Pitu, Alexandru Vlad, Ovidiu Drimba, Anamaria Pop… E drept, ei n-au avut expunerea mediatica a „tribunului“, dar au fost oameni de cultura, eruditi, intelectuali mai mult sau mai putin publici. Au lasat in urma lor o opera construind, nu demoland.
Un editorial lucid a publicat Ovidiu Simonca intr-un numar din „Observatorul cultural“ din septembrie: „Vadim Tudor, asa cum a fost“. Simonca aminteste ce a insemnat patriotul C.V. Tudor in anii comunismului, cand, sub tutela lui Eugen Barbu, sustinea din rasputeri in revista „Saptamana“ dogma ceausist-comunista, atacand brutal orice critic al regimului. Ar merita amintit si ca Vadim Tudor a devenit ceea ce a fost tot in urma unei morti, cea a magistrului sau, Eugen Barbu, care a infiintat de fapt partidul si revista cu numele de „Romania Mare“. Barbu, un prozator inzestrat, a murit in 1993, lasandu-i calea libera lui C.V. Tudor. Iar acesta a profitat din plin de sansa lui, devenind, din purtatorul de servieta al prozatorului, „tribunul“ second-hand al „Romaniei Mari“. Cate frustrari acumulate in anii de servitute vor fi rabufnit, dezlantuite dupa 1993, in discursurile lui Tudor, asta nimeni n-o mai poate spune. Dar banuiesc ca au contribuit si ele la functia de catalizator al urii pe care si-a asumat-o.
Acum, odata cu moartea sa, cercul se inchide. De la revista Securitatii la onoruri militare, de la poet de curte la intelectual public, de la slujitor al regimului comunist la aparator al patriei. Si nu cautati valoarea autentica: ea e, ca de obicei la noi, altundeva.