Pe vremea aceea, mi-amintesc destul de clar, eram inca vrajit de marile trupe (Purple, Zeppelin, Yes, E.L.&P.), care se destramau pe intrecute si nu intelegeam de ce. Punkerii generatiei mele aveau statut de incorigibili delincventi, pentru ca luau in bascalie vedetele consacrate. New-wave ascultam cu reticenta, parandu-mi-se umflat cu forta (ceea ce s-a si dovedit ulterior in majoritatea cazurilor), iar din pop apreciam, natural, blondele. Cei cunoscuti azi drept „the big four“ (Anthrax, Megadeth, Metallica, Slayer) starneau furia bigotilor si scandaluri in presa conservatoare a regimului reaganian, raspandindu-si astfel muzica fara sa cheltuiasca prea mult pe publicitate. Accesul meu la discurile genului era limitat drastic de cenzura bastinasa, dar functiona si reticenta, apropo de stil. Consideram ca ritmului prea agresiv ii lipseste muzicalitatea. Si, ca si cum n-ar fi fost suficient, o alta cauza conducea la rezultatul exprimat in propozitia „n-am fost pe faza“. Este vorba despre educatia unui baiat de tara crescut la oras (si ce oras!): in anii aceia eu imi completam cultura clasica, ascultand ore in sir muzica simfonica, de la Palestrina la Anatol Vieru si de la inevitabilul Vivaldi la Olivier Messiaen, poposind indelung la cei trei mari B, pierzandu-ma in arhipelagul Mozart (de unde n-am iesit nici azi), si degustand rar, ca un drog periculos, Schönberg, Webern si Varèse. De aici, saltul la Zappa era un fleac!
Or, tanara generatie americana ajunsa la majorat avea alta perceptie decat precedentele asupra lumii (si, evident, alta decat contemporanii est-europeni). Ea a gasit un mod de exprimare caruia eticheta „violent“ i s-a putut lipi fara probleme. Dar de unde acea violenta?
„You’re staring at the atrocity vendor/ A fucking equal opportunity offender/ I’ve got the plan that’s gonna change this world/ Stand back and watch the seeds of hate unfold.“ (Atrocity Vendor)
Sa reclami asta ca derapaj, cand respectiva generatie a deschis ochii in tumultuosii ani 1960 si a crescut in deriva urmatorului deceniu, nu tine de ipocrizia specifica unei societati anume, ci mai degraba de comoditatea varstei mature. Confortul e domeniul predilect de atac al oricarei miscari artistice serioase. Si, din acest unghi, thrash-metalul si-a implinit cu brio rostul.
Istoria Slayer e prea cunoscuta ca sa o refac intr-un paragraf. Daca vorbele amabile ar juca vreun rol in receptarea muzicii acesui grup, primii care le-ar respinge ar fi chiar trupetii:
„All I hear are lies/ You’re lying to yourself/ And everything is out of control/ You’re just a fuckin’ slave of discontent/ I’m sick of watching you dig this hole“. (Chasing Death)
Dupa o cariera de varf in aspra lume showbiz, cu cateva albume de referinta nu doar pentru genul thrash-metal, ci chiar pentru rock in sine, tipii de la Slayer au ajuns, inevitabil, la oarecare „intelepciune“ (vezi figura de patriarh biblic a lui Tom Araya), putand sa priveasca de sus balamucul in care traim. De sus, dar nu cu detasare:
„The world drowning in it’s own blood/ Humanity’s decline/ Dismantled over time/ A fossil drying in the mud/ It’s deception and the greed/ That germinates the seed/ Of dissent growing all around/ Is this the beginning or the end/ In darkness we descend/ And I can’t wait to see it all go down“ (Implode).
Am citat din noul album Slayer – Repentless (2015, Nuclear Blast). Pentru puristii thrash-ului, pare ceva de complezenta, mai ales ca unul dintre chitaristii intemeietori, „creierul“ Jeff Hanneman, a murit acum doi ani. Pentru iubitorul de muzica e o incantare, daca suporta trecerea prin aparentul zid violent…