In acelasi interviu – ce poate fi citit intr-un volum recent aparut la Editura Muzicala sub egida Muzeului National „George Enescu“ – compozitorul povestea si ce a raspuns cand „a fost intrebat de un antisemit roman de ce l-a ales pe Edmond Fleg, un evreu, sa scrie libretul la opera lui Oedipus“: „Stiu ca nici un adevarat discipol al Mantuitorului nu poate uri fiintele umane si in special pe evrei. El a venit la noi din randurile poporului evreu. Sunt atasat de religia mea. Dar am cel mai mare respect pentru persoane apartinand altor credinte“. Enescu preciza ca „Fleg este un mare artist pe plan literar“ si ca, pentru el, „aceasta este tot ce conteaza“. „Rasa sau religia lui Fleg nu intra in discutie.“
Fragmentele citate fac parte din ceea ce, in limbaj comun, se numeste un „Argus al presei“, o colectie de articole pe o anumita tema, la care ai un abonament. Institutia in sine a luat fiinta in Franta, prin 1879-1880. Este ceea ce ar fi trebuit sa stie si sa precizeze in prefata, la fiecare volum, autoarele seriei ce apare de cativa ani buni sub egida Muzeului National „George Enescu“, sub titlul Documente din Arhiva M.N.G.E. Articole de presa despre George Enescu, ajunsa acum la volumul VIII (1934-1937).
Ca Enescu, asemenea multor artisti, a avut de-a lungul vietii un abonament la „argusul presei“ atat din Europa, cat si de pe continentul american nu este un eveniment in sine. Dupa cum nu este nici un secret ca, foarte adesea, „argusul“, colectia, nu este exhaustiva. In consecinta, in secolul al XXI-lea, nici un cercetator serios nu se margineste sa publice tale quale o colectie de taieturi de presa… Nu-mi face nici o placere sa o spun, dar volumul in discutie este o pseudo-cercetare, incompleta in fond si in demersul stiintific, plina de erori si aproximatii.
Sunt multe lucruri ce pot fi aduse in discutie, de la sumarele incomplete si, nu o data, aproximative ale articolelor, pana la redarea greu lizibila a unor originale si lipsa oricarei traduceri (utila atunci cand publici articole in limba olandeza, de exemplu!). Dezarmant si dezamagitor este gradul de incompetenta ce il releva incercarile si bajbaielile autoarelor de atribuire a unor articole de presa, ce si-au pierdut, evident, in colectia Muzeului, notele insotitoare obisnuite unui „argus“. Sunt puse, in mod regulat, de exemplu, semne de intrebare asupra originii publicatiei la articole pe care scrie clar „Rador“ si data. Or, orice cercetator profesionist o stie, Rador a fost principala agentie de presa interbelica din Romania, aparuta in 1921. Prin urmare, depesele agentiei ofera o data cum nu se poate mai precisa pentru un concert sau opinie enesciana…
Intr-un articol recent in aceasta rubrica, sugeram utilitatea unei reale cercetari online (astazi facile) si in arhivele de pe continentul american, care sa completeze exceptionala carte a istoricului Dumitru Vitcu despre Enescu in Statele Unite si Canada, cu o antologie de articole de presa (in original si traducere), in principal din „New York Times“. „George Enescu in spatiul artistic american“ a aparut in doua editii, in 1994 si, amplificata la spatiul canadian, in 2007, dar autoarele de la Muzeul National „George Enescu“ nu au consultat-o pentru a-si completa si preciza notele. Articole publicate de D. Vitcu in 1994 lipsesc si nu sunt nici macar citate in aparatul critic al „documentelor“ Muzeului National din 2015! Dupa cum lipsesc si trimiteri elementare la alte lucrari ale muzicologilor romani, o elementara lista de abrevieri si o bibliografie.
Dincolo de acest exemplu de munca de mantuiala, daca aveti o lupa, rasfoiti volumul pentru a citi, de exemplu, interviul fundamental si rar citat, acordat de George Enescu lui Helen L. Kaufmann pentru publicatia „Musical America“, in ianuarie 1937.
*Florinela Popa, Camelia Anca Sarbu Ed., Documente din Arhiva M.N.G.E. Articole de presa despre George Enescu. Volumul VIII (1934-1937). Editura Muzicala, Bucuresti, 2015