Ciprian Hutanu a lucrat, sub sigla Compania de Teatru Synchret, productia intitulata Fereastra, combinand tehnici de animatie, actorie, muzica si dans intr-un spectacol al carui scenariu l-a scris tot el. Desi jucat in aer liber, reprezentatia s-ar fi potrivit mai degraba intr-o sala, caci spectacolul stradal are cateva particularitati pe care Fereastra nu le-a intrunit. Fireste, poti juca in aer liber orice nu necesita scenotehnica, dar nu acest element face diferenta specifica, ci maniera in care este valorificat ambientul in constructia spectaculara. Nimic din felul in care aceasta creatie a fost gandita nu satisface canoanele reprezentatiilor outdoor. Povestea e, in primul rand, prea sofisticata, cu prea multa metafizica, greu de urmarit, repetitiva. E vorba, da, despre romi, despre cateva dintre caracteristicile etniei – placerea de-a canta si juca, migratul in Europa, cersitul, regulile staborului etc. Povestea relatata de un presupus rom e, de fapt, versiunea non-romilor despre aceasta etnie, cu stereotipuri care raman in zona de suprafata a autenticitatii. Monologat, textul e interpretat expresiv de Doru Aftanasiu, actor al Teatrului National, si are vreo doua-trei momente de interactiune gestuala cu publicul, exclusiv cu cel plasat in primul rand. Un manechin supradimensionat (construit neglijent, dificil de manuit de cei patru actori care incercau sa-l insufleteasca) e utilizat putin si cu rost artistic limitat, pastrandu-l aproape tot timpul asezat, tocmai din motivele enumerate. Mai e, apoi, muzica, muzica tiganeasca interpretata live la vioara si vocal, ritmata, cum o stim. Si multa. Plus cateva dansuri cu o coregrafie dinamica, dar saraca in planul gamei de miscari, executata de trei actrite si un student. Ritmurile tiganesti ii antreneaza pana si pe cei mai rigizi dintre spectatori, numai ca utilizarea lor abundenta lasa impresia ca s-a recurs la ele ori de cate ori echipa de realizatori nu a gasit alte rezolvari ale situatiilor „scenice“.
A doua initiativa teatrala a proiectului mentionat a fost Ultima tigara a lui Fondane de Catalin Mihuleac, montata de Octavian Jighirgiu in depoul de tramvaie iesean. Subiectul, viata lui Benjamin Fondane pe fondul careia e chestionat antisemitismul, si ambientul ales pentru tratarea lui artistica anuntau un eveniment teatral.
Se patrunde in incinta in grupuri controlate de militari SS, conduse intr-un perimetru delimitat de cel de joc prin sarma ghimpata si deja e vizibila o prima hiba producatoare de contra-efect: sarma ghimpata e o banala sfoara! Detinuti in zeghe randuiesc o gramajoara de pantofi, obiecte scenice a caror prea frecventa intrebuintare in spectacole referitoare la lagarele de concentrare le-a devalorizat forta semantica. Pe fundal sunt proiectate fotografii de arhiva. Apoi, timp de doua ore, publicul e „plimbat“ prin viata lui Fondane si prin evenimentele epocii la Iasi, Bucuresti, Paris, Drancy, Auschwitz. A vrea sa surprinzi intr-un spectacol o perioada atat de lunga din trecut, cu atat de multe aspecte (nazism, antisemitism, miscare legionara, deportari, genocid etc.) e o intreprindere imposibila, inevitabil condamnata la schematism.
Textul lui Mihuleac combina informatii din biografia lui Fondane, din istoria intunecata a anilor premergatori si din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar si putina fictiune, intr-o constructie mai degraba literara decat potrivita pentru teatru. Isi propune sa acopere o cronologie foarte intinsa, populata cu personalitati culturale de enciclopedie (Minulescu, Cioran, Brancusi, transformate in personaje, Celine, Lupasco, evocati prin replica) si carti de istorie (A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu etc). Lipsa de teatralitate a textului, un text dialogat, dar narativ, cu formulari de roman si nu de replica scenica, nu e remediata nici de solutiile regizorale. Cu mici exceptii, solutiile merg pe un respect nu intotdeauna binevenit al piesei, caci acesteia i-ar fi prins bine o defrisare dramaturgica si ajustari prin mizanscena. Schimbarile de locatie si de temporalitate sunt ambiguu redate, abundenta proiectiilor incarca vizual, registrele amesteca realism, parodic, oniric. Stilul de joc eclectic, inegal al actorilor nu ajuta artistic. Discursul regizoral n-a reusit nici sa remedieze insuficientele dramaticitatii, nici sa aduca la unison o distributie provenind din trupa de la National, colaboratorii de la Teatru Fix, grupul de improvizatie Idiot si cativa freelancer-i, cu experienta si alonja artistica diferite. Sunt secvente in spectacol care, slefuite, ar fi putut deveni foarte bune: „duplexul“ Minulescu/Bucuresti, Fondane/Paris, daca portretul lui Minulescu ar fi fost comprimat; plimbarea cu tramvaiul de epoca, daca repetarea folosirii lui n-ar fi anihilat efectul-surpriza initial; finalul cu ultima tigara a lui Fondane, foarte cinematografic in text, daca ar fi fost rezolvat la nivel simbolic.
Lipsa de performativitate a limbajului scenic, alunecarea in tezism, vorbitul in citate, redundantele scenice, sustinerea actoriceasca modesta, excesul de proiectii video fac ca realizarea artistica sa nu se ridice la nivelul intentiilor initiale. Din pacate pentru noi toti.
Galerie foto
