Hélène Grimaud este o ecologista frenetica, as spune chiar radicala, iar pentru ea, muzica si natura nu pot fi gandite separat, la fel cum o simfonie nu poate fi conceputa in afara partiturilor pentru fiecare instrument. Temerile ei se nasc din ruptura dintre om si mediul care l-a gazduit atatea mii de ani, si mare parte din carte este o pledoarie pentru constientizarea raului pe care l-am perpetuat neabatut, odata cu revolutia industriala si increderea oarba in progresul tehnologic. SOS-urile pe care natura le trimite, semnele crizei care ne inconjoara indiferent de atentia pe care alegem sa o acordam sau nu dezastrelor ecologice din jurul nostru leaga principala tema a acestei carti, a carei revelatie este tocmai invitatia de a medita, de a fi constient si atent la adevaruri mai ample decat individualitatea fiecaruia. Exact ceea ce ar trebui sa faca si muzica, atunci cand este transmisa cu constiinta ca ea trece de codul partiturilor si ca transporta un inteles care cu adevarat poate transforma ceva in lume.
Aceasta convingere presupune increderea intr-o increngatura de conexiuni care tin oameni, animale si mediu intr-un echilibru fragil, tot mai amenintat. Pentru Hélène Grimaud, vocatia ei nu poate exista decat in perimetrul acestei credinte, dedicandu-se ei si aparand-o cu armele pe care le are la indemana. Am sa aduc, ca punct de sprijin, unul dintre pasajele cele mai definitorii pentru conceptia pe care o are despre rolul muzicii si despre felul in care ea ne conecteaza la lume si unii la ceilalti: „Dedicandu-mi viata muzicii, mi-am dat mie insami o mana de ajutor, m-am restituit inimii mele. Fara aceasta intrupare, muzica nu are nici o noima: interpretul e lipsit de importanta, ca si compozitorul de altfel. Ce conteaza e predispozitia de a o asculta cu toate simturile si a o face ascultata prin toate fibrele trupului. Muzica exista in acest transfer si numai in el. Altfel nu este decat harmalaie, o cantitate de sunete in plus, cu siguranta mai armonioasa, insa doar anecdotica. Muzica este tocmai acest transfer. Muzicianul, cel care-l initiaza. Iar acest schimb este rodnic doar daca ne pune in acord cu lumea. Dintr-odata m-am convins: infernul nu are decat doua chipuri, cel al unei monstruoase cacofonii sau al unei taceri vesnice“.
Ideile pe care le-am enumerat, fie si schematic, pana acum, sunt discutate in rama fictionala a unei povesti care incepe cu o veche conventie, tot romantica, cea a manuscrisului gasit. Intoarcerea la Salem se deschide cu o suita de evenimente care ne arunca in plin fantastic: intr-o seara umeda si intunecata, o pianista, epuizata dupa repetitiile pentru Concertul nr. 2 de Brahms, intra intr-un anticariat din Hamburg si cumpara, prin voia hazardului, un manuscris voluminos din care ieseau niste partituri muzicale. Il da unui prieten sa-l traduca si in scurt timp realizeaza ca se afla in fata unor insemnari fantastice care se poate sa fi fost scrise de Brahms insusi, sub semnatura Karl Würth. Manuscrisul contine ilustratii, desene si acvaforte facute de „un oarecare Max Klinger“, care contribuie la amplificarea senzatiei nelinistitoare care se desprinde din text. Povestea, reconstruita partial (din manuscris lipsesc, evident, pagini!) vorbeste despre o expeditie in inima unui peisaj nordic, tulburator, care parca emana halucinatii si viziuni pe jumatate inspaimantatoare, pe jumatate extatice.
Pornind de la aceasta poveste, Hélène Grimaud, in ipostaza de scriitoare, isi exploreaza propria tentatie cu chemarea salbaticiei, investigheaza imaginarul romantic si mostenirea spirituala lasata de aceasta epoca, fie prin referinte la Hugo von Hofmannsthal si Chamisso, fie reconstruind povestea relatiei din Robert Schumann, Clara Schumann si Johannes Brahms, un compozitor pentru care Grimaud a dezvoltat o pasiune notorie. Nu mai putin notorie e cea pentru lupi, specie amenintata de care se ingrijeste prin intermediul unei fundatii pe care a infiintat-o la Salem, destinatia la care face referire si titlul cartii.
Intoarcere la Salem poate dezamagi un cititor care cauta constanta stilistica si reperele stiute prin care functioneaza conventia romanului. Pentru Hélène Grimaud toate astea sunt neimportante. Ea poate sa intrerupa firul unei povesti pentru ca trebuie sa comunice fara intarziere datele unui studiu despre imputinarea resurselor naturale, de exemplu. Sau pentru ca simte nevoia sa exclame, atunci cand ceva o nelinisteste sau o uimeste, fara sa dea doi bani pe, sa-i spunem, pericolul lirismului atat de nonsalant exhibat. Este o muziciana care rupe timpii si regulile fictiunii, poate si pentru ca, in ceea ce o priveste, fictiunea, arta, muzica si filosofia sunt in acelasi loc, parte din aceeasi simfonie. A scris o carte cu imperfectiuni, cu fire insuficient sondate si pasaje exaltate, dar o carte care, in ciuda acestor lipsuri, reuseste sa exprime forta unei artiste ale carei crezuri si interese imbratiseaza cauze ardente, mesajul unei vrajitoare a pianului care nu se izoleaza de lume decat pentru a o putea proteja si intelege mai bine. Este cartea unei constiinte care, formata de studiul muzicii, exerseaza literatura impetuos, cu intonatii de poeta, punand-o sa lucreze in directia crezurilor carora le cauta, si in proza, o expresie. Ii las ei ultimele cuvinte: „Ce nascoceste stiinta? Inventeaza, ea, oare, caile prin care ne intoarcem in gradina Paradisului? Din pacate, in inversunarea noastra de a intina natura, acest gigant loc de incoltire a muzicii, acest laborator al unei nesfarsite creatii, tot ceea ce izbuteste stiinta sa faureasca este o amenajare confortabila a exilului nostru originar. Ne captusim celulele singuratatii noastre, in timp ce se topesc, se dezagrega, se sterg si mor, putin cate putin, animal dupa floare, ocean dupa ghetar, toata frumusetea lumii si a Paradisului.
Si-atunci, impotriva acestui macel, impotriva amenintarii lui, vreau sa ma ridic, sa-mi arat coltii si sa lupt“.