Acum, cand prietenii mei, ziaristi, il iau la intrebari pe Popescu ziaristul, iar acesta anunta fara emfaza moartea definitiva a presei tiparite, si chiar nu mai e nimic de facut?, imi vine sa intreb ca un poet la auzul mortii unui alt poet, acum, cand sunt gata sa ridic de sub masa un alt poet, sa il iau la palme, sa il trezesc la realitate, deci la viata, chiar acum, cand nu mai e nimic de facut, si presa tiparita e condusa pe acest ultim drum, ma intorc acasa, ma indrept spre biblioteca, stiu exact ce caut, iau de acolo cartea Ocolul pamantului in 100 de stiri de Radu Cosasu (Editura Cartea Romaneasca, 1974) si recitesc despre acel om caruia i s-a luat reportajul lasandu-i-se insa fictiunile acelor oameni, despre acel om care locuia intr-o dependinta, intr-o camaruta cu „dimensiunile (…) sub cele prevazute pentru spatiul vital al unui om“, despre acel om din acea camaruta, asa cum a fost, citind marii clasici, despre noaptea din care nu a mai renuntat la ziarele lui, caci ele i s-au parut deodata sfinte, sfinte ca totii oamenii! fireste, recitesc acea ploaie care cadea pe acoperis, recitesc noaptea aceea in care in oras rula Vagabondul, si incep sa plang, chiar daca este patetic: au trecut cel putin douazeci de ani de cand si eu decupez ziarele, am colectia mea, am stirile mele cu care si eu am ocolit pamantul ca sa ma intorc la mine, caci alt drum nici nu exista.
Am iubit, de asemenea, ziarele mai mult decat oamenii, am iubit, de asemenea, adevarul si realitatea mai mult decat inventiile si Premiile Nobel pentru Literatura. Am suferit pentru ziarele mele, nu regret ca le-am dat tineretea mea, deci realitatea, deci viata, toate aceste minuni trecatoare decurgand inevitabil. Exista, totusi, minunata lume noua, exista virtualul, unde cu totii ne vom refugia, dar eu nu voi mai decupa niciodata ziare, stirile vor fi pentru totdeauna din pixeli si se vor pierde pe internet. Este o pierdere peste care nu vreau sa trec.
Sunt dintre aceia care vor sa innebuneasca la moartea unui ziar, la moartea tuturor ziarelor, sa imi pierd mintile, sa ratacesc pe strazi secundare care nu duc nicaieri si pe care nici riveranii nu se mai incumeta sa le traverseze, strazile secundare pe care, cand si cand, doar pisicile negre le mai traverseaza fara constiinta marelui lor gest.
Eu am iubit, de asemenea, ziarele. Eu, avand pasaport, am ajuns in porturi si chiar in capitale fara nici un port. Aveam sapte ani cand descarcam ziare inainte de zori intr-un oras de provincie atat de mic incat nu era specificat pe nici o harta. Venea masina de ziare si eu descarcam ziare cu vanzatorul de ziare, care se uita la mine ca la un copil nebun, ceea ce si eram, descarcam ziarele fiindca asa si numai asa eram sigur ca nu le voi pierde pe cele pe care le voiam, asa si numai asa eram sigur ca voi avea colectia intacta. Dintotdeauna am depus eforturi acolo unde altora li s-a cuvenit.
Eu am citit presa in zori, la Strasbourg, si presa era – exact asa cum trebuie sa fie – mai importanta decat viata, si niciodata nu am fost mai fericit, eu am schimbat in Havana, Cuba, tigari „Popular“ pe ziare „Granma“, eu am auzit un cubanez mai degraba batran deplangandu-le soarta sarmanilor americani din Chicago, exact asa cum scria ca se cade sa faci in rubrica lor de „Realitati din lumea capitalului“.
Eu, de asemenea, am decupat din ziarele mele „ca un barbat indragostit suvite din parul blond al femeii moarte, fasii din rochia ei, scoici din pantofii ei de la mare“. N-am intalnit pe nimeni care sa ma inteleaga, nu am cautat pe nimeni care sa ma inteleaga, sunt lucruri care e mai bine sa ramana neintelese.
Nu stiu cati vom suferi acum, la moartea ziarelor, a ziarelor tiparite pe hartie de ziar, dar stiu ca noi, cei care innebunim in clipe ca aceasta, chiar acum, vom suferi cumplit, si chiar daca am innebuni toti, si in clipele urmatoare, nici o stire nu se va scrie.
Nimicul, asadar. Nimicul pentru totdeauna.