1.
Dau cu spatele vreo zece metri – sa fac, totusi, loc de trecere –, pregatindu-ma sa-i bat obrazul soferului. Cand se apropie, il vad pe politai: pletos ca mine, imbracat in geaca de piele, cu un zambet complice, cu palma ridicata gen: „High five, my nigga“. Ma gandesc ca-i posibil si sa nu fi fost un politai cool, ci doar un tip care furase masina politiei.
2.
Pe timpul meciului, am observat cum niste purici cosmici (unii savanti sustin ca-s zgomotul de fond ramas de la Big Bang, captat de antenele pamantene) traversau uneori plasma, HD-ul. Nu multi, abia ii zaream – puteau fi si o iluzie de la oboseala –, dar ma scoteau din minti. Am tot frecat mufa de la cablu, ca sa obtin imaginea perfecta.
Apoi mi-am amintit brusc cum am citit in copilarie impreuna cu mama, in ziarul „Scinteia“, ca din august (stirea era anuntata triumfalist primavara) TVR va incepe sa transmita emisiuni color. Si tare ne-am mai bucurat, abia am asteptat sa vina augustul si sa vedem si noi in culori cele cateva ore de transmisie, la jaful nostru de televizor cu lampi. „Cred ca porneste pe 23“, a banuit mama. Chiar si discursurile lui Ceausescu ar fi fost mai acceptabile in culori. A venit 1 august, a venit si 23, si noi prindeam tot alb-negru. „O fi de la ei“, a zis tata. „Ntt! – a limpezit mama misterul. N-am inteles noi stirea cum trebuie. Au spus ca vor transmite emisiuni, adica numai unele, nu toate. Si, oricum, n-au reusit sa le faca inca in culori la termen.“ Sa mai asteptam, ca se rezolva.
3.
Duc gunoiul. Ma apropii de tomberon pregatit sa lovesc cu punga cei doi caini-lupi boschetari care pot sari la mine din intuneric. Mai au acest prost obicei noaptea. Ziua sunt blanzi. Vad sclipind ceva, doua becuri de semnalizare. Sunt doi biciclisti care stau de vorba. Frumos loc si-au mai gasit pentru conversatie, comentez in gand. Arunc gunoiul, iar unul dintre biciclisti se repede la tomberon, culege punga si cotrobaieste prin ea. A crescut nivelul de trai in tara noastra, daca cei care aduna de la gunoaie au biciclete. Basca beculete de semnalizare.
4.
La casa la Billa, scena: un bunic cu palarie, pulover de lana pe sub sacou second-hand, slab ca vai de el, fara dinti in gura, si o nepoata grasuta – cu un cos plin de cumparaturi. Pareau de la tara, dar nu bag mana in foc. Nu le ajungeau banii – „Casa, anulare!!!“, a strigat doamna vinzatoare –, trebuiau sa returneze niste produse de vreo 30 de lei. Nepoata s-a cam innegurat. As fi dat eu restul, dar nu voiam totusi sa-i jignesc. Am asteptat sa vad ce returneaza, le-am urmarit discutia, negocierea lor din priviri. Doamna vanzatoare a pus mana sa ia inapoi un sampon Head&Shoulders. Bunicul a oprit-o si i-a dat la schimb doi ardei rosii si un sul de hartie menajera. Bing! Bing!, s-au anulat. „Mai trebuie de 11 lei!“. Bunicul a bagat mana in cos si a scos fara ezitare patru beri la cutie. Nepoata s-a inseninat, i-a zambit bunicului, iar el i-a zambit larg inapoi, cu toata gura lui fara dinti.
5.
Nu m-am uitat in viata mea la asa ceva, dar cand am auzit ca unul dintre combatanti e nepotul lui Marin Preda am devenit curios. Mai ales ca era live: bataie in cusca. Ring inconjurat cu sarma, niste domni si doamne – nu multi, cam ca la o lansare plicticoasa de carte – asezati pe la mese alaturi. In cusca, un cetatean lipsit de chef, naltut bine, care il astepta, cica, pe campionul nostru, distrugatorul. Iar acesta apare la un moment dat si era cam in jumate cat oponentul.
Trei reprize de cate cinci minute, cu liber la toate: pumni, picioare, tranta. Fara cap in gura si sut in puterea voinicului, banuiesc. Incepe, chipurile, cafteala. Peste un minut, luptatorii aproape nici nu s-au atins. Numai dansau asa, inainte-inapoi, cu mainile in dreptul ochilor. Apoi, brusc, namila a sarit pe nepot, l-a trantit la sol, s-a asezat cu curul pe burta lui si i-a carat pumni pe unde a apucat, vreo 3-4 minute. Repriza a doua a fost la fel, dar din primele secunde.
In ultima, parea ca iar. Nepotul lui Preda a cazut palanca la pamant, intins pe spate, incasand pumni cu nemiluita. Si-odata, cand parea asta mort, total surprinzator, a prins namila cu capul subsuoara si cu antebratul la omusorul lui Adam – in pozitia „ghilotina“, aflu de la comentator –, aproape sa-i rupa gatul. De fapt, cred ca i-l si rupea, daca nu batea ala cu palma de podea, repede-repede, ca Bocanila din Bambi. Adevarat „ia-l de pe mine ca-l omor“. A castigat nepotul lui Marin Preda. Si cica mottoul lui in viata ar fi, pe bune, declarat de el: „Daca dragoste nu e, nimic nu e“.
Frumos sport. Educativ. Si pare simplu. M-as bate si eu in cusca cu vreo doi critici literari.