Fondul negru e inconjurat de un chenar subtire, alcatuit din spectrul culorilor, asa cum il cunoastem din fizica. Trimiterea evidenta la celebra coperta a discului The Dark Side of the Moon e o smecherie de marketing. Hai sa n-o luam in serios, desi Gilmour e specialist in asemenea „tunuri“, daca judecam fie numai si dupa succesul „ultimului“ Pink Floyd, The Endless River. Nimic de zis, discurile publicate cu sigla PF, dupa plecarea lui Roger Waters din trupa, sunt placute, antrenante, linistitoare, te invita la visare, nu la meditatie, se vand bine; dar nici unul nu contine muzica Pink Floyd „adevarata“. Ba, dupa opinia puristilor, Pink Floyd inseamna perioada cu Syd Barrett, restul e altceva. Cum as putea sa contrazic asemenea afirmatii, cand eu insumi simt uneori tentatia sa tai in carne de ebonita, sa sparg policarbonatul de acryl numit CD sau Blu-Ray, sa vars acid sulfuric peste placile care mi-au mancat banii, hranindu-mi sufletul?
Coperta noului LP apartine The Creative Corporation. Creative Director: Aubrey Powell/Hipgnosis. Art Director: Dave Stansbie. Imaginea reprezinta un camp de iarba uscata, in vecinatatea unui lac din munti, sub cerul cu nori negri ca-n spectacolele apocaliptice. Pe mal, o colivie din care zboara o multime de pasari, in majoritate ciori sau corbi. E un montaj comis de colectivul cu imaginatie (insumata) nici pe sfert din cea daruita de zei lui Storm Thorgerson, legendarul grafician a carui contributie la mitul Pink Floyd este (re)cunoscuta de prea putini. Ma tot uit la desen si cred ca am probleme de perceptie, fiindca nu-mi spune nimic. Inevitabil, gandul fuge la coperta precedentului LP David Gilmour, On An Island, unde se vede iarasi multimea de pasari in zbor, cu exemplarul cel mai mare in partea de jos a stolului, nu sus, ca in actualul „concept“. Nici acolo nu lipsea precizarea „voice & guitar“, de unde prezumtia ca titularul il considera intrucatva incult pe eventualul cumparator, care n-ar sti cine este artistul daca discul ar aparea fara pre(ten)tioasa indicatie!
Pe coperta a patra gasim poza lui Gilmour, in alb-negru, probabil in studioul „artistului profesionist“ Kevin Westenberg, cu silueta conturata de lumina unui spot si chitara evidentiata de-un blit „de umplere“. Pana si mie, „estet“ amator, imaginea mi se pare banala, inodora. Un fotograf roman, Dinu Lazar sau Narcis Virgiliu, de exemplu, ar fi gasit un cadru mai adecvat, pe care gentilul rocker il merita la cei aproape 70 de ani ai sai. Nu pot sa-mi reprim dezamagirea ca un album „de familie si de suflet“, cum limpede se arata Rattle That Lock (©2015 David Gilmour Music Ltd/Distributed by Sony Music Entertainment), are la exterior asemenea plictiseli. Chiar si-o poza de Poly Samson, sotia lui David, prinsa in timpul sesiunilor de inregistrari, era mai expresiva (sunt cateva instantanee trase clasic, pe film, cu aparat Leica, in brosura ce insoteste LP-ul). Fotografia de mijloc, probabil pe peronul din gara franceza unde Gilmour a auzit acordurile ce i-au inspirat piesa-titlu, e o invitatie implicita la civilitate si decenta, mai mult decat necesare in aceste vremuri tulburi. Dincolo de ipoteza, greu de inlaturat, ca albumul de fata e un mod cinstit de-a scoate bani pentru cauze caritabile, pluteste vraja lucrului facut din dragoste. Si, spre surprinderea mea, ramas sceptic dupa ce-am auzit precedentele incercari 5.1 gilmour-manzanerice, sunetul e foarte bine distribuit in surround!
Cum se observa, n-am scris nimic despre muzica aflata pe disc. Inteligentul cititor stie ca si asta e un fel de a spune ceva!