Cei mai multi continua sistemul Bologna cu masterat si doctorat, specializandu-se si amanand incertitudinea. Intre timp, cauta, testeaza. Ca o recunosc or nu, majoritatea spera la un post intr-o trupa de stat dintr-un mare oras, care le-ar asigura stabilitatea, le-ar garanta niste roluri si oportunitatea de a lucra cu regizori mai mult sau mai putin notorii. Pentru un salariu de subzistenta, dar incasat lunar, la data precisa, sigur. Si care mai poate fi completat prin colaborari in zona independenta, televiziune, radio, activitati private de tot soiul. Numai ca sistemul de stat din tara noastra a ramas nereformat, numarul posturilor dintr-o trupa e fix si schema, plina cu angajati pana la pensie. O minima dinamica a trupei vine din posibilitatea de a avea colaboratori cu contracte pe rol sau stagiune, in numar limitat de bugetul acestui capitol de stipendii. Obligati de context, cei mai multi absolventi isi incearca norocul in sectorul nesubventionat. O retea inegal dezvoltata, conditionata direct de nivelul de dezvoltare economica: cele mai multe teatre private functioneaza in Bucuresti, urmeaza, la diferenta semnificativ mai mica, Cluj Napoca, Sibiu, Timisoara, Targu Mures, Iasi. In rest, mai nimic. Nu din lipsa de initiativa, cat din absenta posibilitatilor de finantare: legislatia autohtona nu favorizeaza freelancer-ii si sectorul privat; autoritatile nu repartizeaza decat foarte putin din banii publici catre initiativele nonetatiste; legea sponsorizarii e stufoasa, ineficienta si nemotivanta. Platforma independenta nu e stimulata de la buget, neavand acces la resurse decat sporadic si limitat, de multe ori aleatoriu. E o realitate care o condamna la un anumit tip de spectacol care sa aduca in micuta sala, de regula asociata unui bar ori restaurant, cat mai multi platitori de bilet. In alte tari din Estul Europei, precum Ungaria si Polonia, unde a existat teatru alternativ si experiment si in comunism, bransa este mult mai bine reprezentata si constituie o contrapondere la cea de stat. In patria noastra, reforma a fost refuzata, perpetuu amanata, schimbarile se petrec lent, ezitant, fara proiectie, cu frecvente reveniri. Cand transformarea nu se face prin politici culturale coerente, iar la noi nu s-a facut, atunci e nevoie de o criza, de un punct „asa nu se mai poate“, care sa o declanseze.
Teatrul independent nu difera fundamental de cel de repertoriu, asa cum s-ar presupune. Diferentele ar trebui sa fie structural estetice, doar ca in Romania ele raman in perimetrul conditiilor de productie, al precaritatii mijloacelor de care dispun. Pentru majoritatea tinerilor creatori, exercitiul austeritatii, al nevoii de a compensa prin creativitate saracia devizului a devenit o etapa aproape obligatorie. Multi incep experienta independenta inca din anii de facultate, pentru a-si testa calitatile si ideile.
Cum obtii vizibilitate? In domeniul independent, „bobocii“ au ocazia sa se faca vazuti si apreciati. Dezvoltarea unei retele nationale de festivaluri de gen (Maratonul Teatrului Independent Bucharest Fringe, Festivalul National de Teatru Independent etc.) ii aduce in fata pe cei mai buni si mai curajosi. Apoi, daca au si sansa, sar in teatrul de establishment, atractiv in principal gratie resurselor financiare confortabile alocate de stat. O alta parte a absolventilor, ce-i drept, mai mica, se reorienteaza spre zone inrudite (comunicare publica, media, publicitate, film) de unde pot veni satisfactii profesionale si castiguri materiale substantial mai mari decat din arta scenica.
Sub aspect estetic, racordati la noile realitati teatrale occidentale si sincroni cu ele, tinerii s-au orientat catre directii inexistente in peisajul teatral autohton de pana la ei. Dimensiunea politica si sociala a devenit pentru noile generatii coordonata de impunere. De altfel, pentru multi tineri dramaturgi si regizori, componenta estetica a trecut in plan secund, prim-planul ocupandu-l latura critica, civica, educationala, comunicationala, tendinte evidentiate in proiecte de teatru documentar, modele narative in care raporturile de mimesis cu realitatea sunt reevaluate. Noi idei, metode inedite sunt testate in teatrul documentar, participativ, educational ca formule de implicare a publicului in spectacol. Istoria recenta si prezentul au devenit temele lor predilecte. S-a dezvoltat un nou tip de relatie cu spectatorii, mai apropiata, implicandu-i in parcursul artistic, fie in etapa de documentare a unui subiect, fie in dezbateri post-reprezentatie.
Pe Bogdan Georgescu, Bobi Pricop, Irina Moscu, Catinca Draganescu, Carmen Lidia Vidu, Ada Milea, Sanziana Tarta, Vlad Cristache, Alexandru Mazgareanu, Olivia Grecea, Radu Iacoban, Alexandru Ion, Cezar Grumazescu, Florin Hritcu, Andrei Cozlac, Paul Muresan, Beatrice Iordan, Florin Iordan, Petre Ancuta. Emilian Marnea, Hotia Suru etc., i-am convocat in cea de-a VIII-a editie a Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi (FITPTI), al carui focus este „tanarul artist roman“. Editia din acest an (4-9 octombrie), al carei director artistic sunt, inseamna sase zile de festival, un Prolog si un showcase care reunesc 30 de spectacole sustinute de 24 de companii din Romania si 12 tari europene, spectacole-lectura, lansari de carte, proiectii de filme, ateliere de improvizatie, conferinte, dezbateri.
Scopul prezentei file a FITPTI e sa cartografieze sinoptic o realitate cu zonele ei forte si zonele ei slabe. Sa identifice tendinte, sa fie utila celor care, cu siguranta, macar o data s-au intrebat „si acum, ce fac?“. La un moment dat, cu totii ne-am aflat in acest punct. Fiecare trebuie sa inceapa de undeva, are nevoie, mai ales la primii pasi, de sprijin faptic. Preocuparea pentru soarta tinerilor echivaleaza cu girarea viitorului, iar investitia in ei inseamna ca ne intereseaza ce va fi.