Odata, zgandarit de Florin Iaru, autorul le-a spus celor de fata ca, daca ar fi vrut sa scrie un roman, nu si-ar fi numit cartea „homan“, apoi a schimbat vorba. Singurul dintre optzecisti cu care Naum se intelegea era poetul si graficianul Dan Stanciu, care pe atunci lucra la librarie ca muncitor. Stanciu evita, ca si Gellu Naum, discutiile de tip datul cu parerea despre literatura.
Pentru cititorul obisnuit, Gellu Naum era si e autorul Cartilor cu Apolodor, ceea ce poetul suprarealist accepta fara entuziasm. A marturisit o data ca a scris aceste carti din necesitati alimentare. Un fel de a spune ca in 1959, cand a fost publicata prima Carte cu Apolodor, ilustrata de Jules Perahim, autorul ei murea de foame.
Cand a aparut Zenobia, criticii vremii nu prea stiau de unde s-o ia, dar cel putin si-au dat seama de unicitatea extraordinara a cartii. Anul 1985 a fost, in literatura romana, anul Zenobiei, dar cum juriul Uniunii Scriitorilor din anul urmator s-a impiedicat in numele de „homan“ pe care Gellu Naum l-a dat cartii sale, i-a acordat premiul pentru intreaga activitate literara, cu toate ca, de fapt, premiul era pentru Zenobia.
Niciodata nu m-am intrebat serios, pe cont propriu, ce e de fapt Zenobia. Am preferat sa merg pe mana autorului care intr-o vreme a tradus romane si care, in afara de asta, stia sa faca deosebirea intre genurile literaturii cu o finete care nu era la indemana multora. Sa nu uitam totodata de aversiunea marturisita de Gellu Naum, chiar in Zenobia, fata de criticii literari despre care spune ca ar fi o „specie de roboti anchilozati voluntar in mecanismul lor profesional“. Autorul de hartie al textului, care isi spune chiar Gellu Naum, noteaza misterios: „am senzatia ca incep sa comit un fel de homan si asta ma oripileaza“. Se simte in aceasta marturisita oripilare dezgustul suprarealistului fata de literaturizarea de orice fel, dar si fata de eventualitatea unei constructii logice exterioare cum e romanul. In Est-etice. Unde scurte, IV, Ed. Humanitas, 1994, Monica Lovinescu demonstreaza cu subtilitatea si acuitatea cuiva care stie in profunzime ce inseamna suprarealismul, ca de fapt Zenobia ar fi totusi un roman, dar unul care satisface canoanele suprarealismului. Pentru cei care n-au inclinatii spre acest fel de detectivista intr-ale teoriei romanului, dar care simt nevoia unei minime incadrari a textului pe care il citesc, mai simplu ar fi, cred, daca ar citi Zenobia ca pe un poem suprarealist in proza, inchinat iubirii si cautarii ei, de undeva, din subconstientul pentru care realul, cu toate conditionarile sale cazaniere, nu e decat o pasla in calea cautarii poetice sau pohetice, cum ii spune Gellu Naum, pentru a se deosebi de autorii poeziei realelor, cu care n-avea nici in clin, nici in maneca. Asta explica parerea proasta pe care poetul o avea fata de criticii literari intepeniti in rutina lor profesionala. Cei in care tintea nu erau numai inchizitorii realismului socialist, care l-au pus la index ca poet suprarealist. Naum ii detesta deopotriva si pe criticii de mai tarziu care isi dadeau binevoitor cu parerea despre versurile sale, fara sa aiba habar ce inseamna suprarealismul, sau, mai rau, simuland o familiaritate calcatoare in strachini cu suprarealistii.
Recitit azi, „homanul“ lui Gellu Naum iti da impresia fermecatoare ca tocmai ce a fost scris. Nu dateaza nici o clipa. Chiar si la nivelul limbajului care, in proza, da indicii necrutatoare asupra varstei adevarate a unei carti. In Zenobia lui Gellu Naum lipsesc imperecherile lexicale dupa care recunosti cand a fost scris un roman realist care citeaza, vrand-nevrand, dar cel mai adesea vrand, poncifele lexicale ale vremii sale. Pentru Gellu Naum, aceste marci ale limbajului vremii sunt ca niste insecte pe care le culege din pura curiozitate entomologica, fara a da semne ca ele fac parte din lantul trofic al cartii sale.
Pentru cei care n-au citit Zenobia: nu trebuie sa va inchipuiti ca poetul scrie aici intr-un limbaj inaccesibil; dimpotriva, ai sentimentul ca autorul ti se adreseaza cu o simplitate in care te regasesti fara probleme, ca si cum fiecare cuvant, chiar daca te surprinde, nu poate fi decat acela ales de autor si in care descoperi cuvantul care ti-ar fi venit si tie, in cele din urma, daca ai fi pornit in cautarea lui. Insa in privinta investigatiei „homanesti“ din cartea lui Gellu Naum, te predai cu placere investigatiilor personale ale autorului, in al caror mister regasesti acel ceva pe care nu l-ai fi descoperit de unul singur in ceea ce te priveste, dar din care simti ca faci parte.
Tin minte ca, la cateva luni dupa ce a aparut Zenobia, un redactor-reporter de la radio i-a luat un interviu lui Gellu Naum, cu intrebari suficient de inteligente incat poetul sa le dea curs. Nu stiu daca interviul a fost difuzat, dar sper ca undeva in arhiva radioului public interviul acela exista si ca va fi descoperit de cei care se ocupa cu arheologia radiofonica de la Radio Romania, dupa 30 de ani de la aparitia acestei carti magnifice.
Gellu Naum, Zenobia, Editura Humanitas, 2003