Citesc, la douazeci si unu de ani de la publicare, romanul Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq (Polirom, 2005). De-abia acum si din stricta intamplare. Stiu ca nu e adecvat sa te referi la o carte din 1994, cand autorul este, dupa douazeci de ani, un fenomen editorial in Occident, ocupandu-se, cu fictiunea sa feroce, despre islamizarea care va urma. Nu dau doi bani pe ce este adecvat.
Am citit toate cartile lui Michel Houellebecq traduse in limba romana. E adevarat ca nici una nu m-a dezamagit radical, dar la fel de adevarat e ca nici una nu a lasat in mine o urma atat de puternica precum aceasta – primul sau roman. E ca urma unei boli cumplite, care totusi, nu se stie de ce, te-a crutat. E ceva aici.
Cum ar fi literatura daca fiecarui scriitor i s-ar da dreptul la o singura carte pe care sa o traga ca pe un glont in inevitabilul duel cu timpul? Cred ca Michel Houellebecq s-ar putea multumi cu aceasta extindere a domeniului luptei. Avea treizeci si patru de ani atunci cand a publicat-o. E o varsta strict posthristica, e o varsta potrivita pentru a spune, fara frica, fara ocol, fara compromis, adevarul.
Caci asta facea – acum douazeci de ani – Michel Houellebecq, inainte sa i se intample tragedia succesului: spunea adevarul. O facea cu brutalitate. Critica tot, caci totul se cuvenea, si atunci, ca intotdeauna, criticat. Acest roman este expresia unei hiperluciditati, o hiperluciditate brutala, magnifica. Nimeni nu este iertat, nimeni nu merita sa fie iertat, nimic nu este ocolit.
Michel Houellebecq spune adevarul despre cei care eram la sfarsitul secolului XX (acum este, fireste, mai rau), despre capitalism, despre relatiile dintre oameni, despre abolirea sentimentelor, despre durerea pe care o sapa in noi prezentul, despre amaraciunea pe care o aduce aceasta epoca ingrozitoare in care iubirea nu mai poate exista decat ca iluzie, despre singuratatea rotitei din fiecare sistem.
Michel Houellebecq a scris, atunci, la inceputul interbelicului sau, o carte de o cruzime justa, cruzimea care vine doar din forta autenticitatii. Michel Houellebecq lichideaza fiecare personaj care se intampla sa prinda viata in paginile romanului sau. Din pacate, sfarsitul este deplorabil, daca puteti indura adjectivul cu privire la aceasta capodopera care se incheie prost.
Informaticianul pe care Michel Houellebecq il alege pentru a privi prin ochii sai lumea si a o gasi grotesca este expulzat, fie si temporar, din aceasta societate alienata cu care suntem atat de contemporani, in randul nebunilor.
E dreptul fiecaruia sa-si termine oricum capodoperele, nu e problema mea, dar nu pot sa nu traiesc regretul acelei suverane indiferente cinice, acelei nirvana a scarbei, la care informaticianul lui Michel Houellbecq putea ajunge si fara suspiciunea de dementa.
Asa mi-as fi dorit: ca Michel Houellebecq sa spuna inca de la inceput – aceasta este parerea mea despre o lume, o gasesc ridicola, imi este scarba de ea, dar faptul ca inteleg cine sunteti nu ma reduce la un ratacit oarecare.
Asa mi-as fi dorit: ca Michel Houellebecq sa-si incheie aceasta culme, nu mai putin inalta decat Strainul lui Albert Camus, intr-o greata definitiva a unui om perfect sanatos mintal. Un om care poate fara probleme sa depaseasca revelatia ca toata lumea ar trebui sa fie nefericita, dar uite ca nu este, fiindca doar incapacitatea de a accepta realitatea in care ne complacem, doar aceasta orbire voluntara ne face suportabila viata printre semeni.
Bineinteles, nu exista nici un motiv pentru care lui Michel Houellebecq sa ii pese de dorinta mea. Sunt, de altfel, foarte sigur ca nu s-ar obosi sa imi ofere la schimb nici macar o flegma obosita. Are definitiv dreptate: suntem toti niste adolescenti decrepiti.