il auziti aproape zilnic in ambientul sonor autohton. Daca dezvalui dintr-a doua fraza ca tipul acela este nimeni altul decat Johnny Rotten, care semneaza sobru John Lydon, ca autor de versuri si component al trupei Public Image Ltd., comit o greseala de tactica jurnalistica? In cazul lui Johnny, nimic nu e cum isi imagineaza majoritatea celor care surubaresc branduri, cariere, firme sau alte, diverse, „constructii“, conform sabloanelor verificate si atestate de „oameni de succes“. Ma amuza sa constat ca, ajuns la pomenita etate, Lydon tot nu tine cont de nici una dintre cutumele ce-au fericit legiuni de rockeri, muzicanti ocazionali pusi in situatia de-a se imbogati fara mult efort. Nazuinta miliardelor de consumatori „de-a fi acolo“, de a poseda cu furie si egoism ultimul racnet in materie de jucarii psihedelice, fie muzici de top sau de nisa, fie aparate perisabile ce umplu existenta altor miliarde de fiinte umane, generic numite „mana de lucru“, i-a scos pe „niste unii“ din foame si i-a impins in prim-planul acelor mass-media ce vizeaza beneficiul, nu educatia. Odata protapiti in (im)postura de „vedete“ ale caror palavre sunt luate drept „intelepciune de viata“, nulitatile bagacioase au devenit norma in societatea consumista, dictand fara voie (in cel mai bun caz) reguli aberante de comportament. Pattern-ul e functional in cultura occidentala de mai bine de-un secol. Ca se poate decela si in actualitatea romaneasca, e neindoielnic, oricat ar slobozi hipsterii oengisti & corporatisti chitcaituri de revolta, iar politicienii, mestecand sloganuri cu delicatetea porcilor scapati la troaca, ar combate cum li se dicteaza in culise.
Public Image Ltd. – What the World Needs Now (2015, PiL Official Limited/ Marketed & Distributed by Universal Music LLC) este un album cu 11 piese, una mai imprevizibila decat alta, fiecare construita in jurul unei teme importante, ascunsa de banalitatea titlului: 1. Double Trouble; 2. Know Now; 3. Bettie Page; 4. C’est La vie; 5. Spice of Choice; 6. The One; 7. Big Blue Sky; 8. Whole Life Time; 9. I’m Not Satisfied; 10. Corporate; 11. Shoom. Componenta trupei este aceeasi de cativa ani buni: John Lydon, vocal; Lu Edmonds, chitara, pian, saz, mini-cümbüs; Scott Firth, bas, claviaturi, percutie; Bruce Smith, tobe, chestii programabile. Daca Lydon este „responsabil“ cu textele provocatoare, cantate in stilul sau inimitabil, asemanator unei mise pagane, ceilalti trei companioni acopera instrumental un teritoriu sonor larg, bazat pe acorduri elementare de rock-and-roll si strabatut de influente diverse, toate impletite in geografia tinutului imaterial stapanit de-o fiinta inexistenta. Altfel zis, curata paranoia!
Si totusi, dincolo de exhibitiile marca Johnny Rotten, pe care le putem admira (sau nu) intr-un concert oarecum aniversar (This Is PiL, 2012), regasim preocuparea genuina pentru conditia umana, imbracata in atitudine de clovn. Este viziunea unui artist care nu-si face nici o iluzie despre „starea omenirii“, ca sa parafrazez o sintagma consacrata. Lydon stie ca nu exista solutie miraculoasa: „Not global villages/ But one globe/ Not itty bitty little villages/ of pitty and learning how to/ survive in the 21st century/ And looking at World War III/ Because all humans seem to/ hate humanity“. Si spune ca: „I’m not satisfied/ Not with what I said/ I’m not satisfied/ Not in my head“.
Cu aerul de joc de cuvinte copilaresc impletite, nu lipsite de poezie, textele puncteaza cateva dintre obsesiile ce alcatuiesc fundamentul acestei parti a lumii, din care facem parte. Iar cu albumul de fata, fara compromisuri, PiL tine erect steagul rockului.