A iesit cu noaptea in cap sa-si aleaga personajul. Ochise unul cu o seara inainte, care avea culcus langa tomberonul din fata blocului sau. L-a gasit dormind. Nu s-a apropiat prea mult, ca sa nu-l trezeasca. A scos un carnetel din geanta si a notat:
„La ora patru dimineata, un caine boschetar doarme intr-o cutie de carton. Ce-l asteapta cand va deschide ochii?“.
Isi aprinse o tigara, pe care o fuma ascultand o pereche de tocuri cui pasind pe asfalt. Nu vazu pe nimeni, dar isi inchipui o femeie eleganta. Nu oricine poate purta tocuri cui. A notat:
„Nu stie si nici nu-si bate capul cu asta. Ziua sta sa pocneasca alba ca un miez de paine“.
Cainele ignora total zgomotele strazii care s-au transformat treptat intr-un vacarm – claxoane, injuraturi, tramvaie scrasnind pe sine. Jurnalistul a notat:
„Cainelui nu-i e inca foame“.
„Doar n-o fi mort?!“ Se enerva de banalitatea notitelor – si a situatiei – si plasa carnetelul in buzunar. „Ia hai sa punem un pic lucrurile in miscare!“
Se apropie tiptil de caine, se apleca langa urechea lui – avea una singura – si trase un urlet. Javra accelera de pe loc, cu un usor derapaj al picioarelor din spate. La viteza lui de reactie, nici n-ai fi zis ca dormise pana atunci, ci ca ar fi asteptat in block-starter semnul pentru a declansa o goana dementa. In doua–trei secunde, parea disparut din cartier. Abia dupa ce trecu dincolo de coltul unui bloc isi aminti ca era cazul sa chelalaie.
Jurnalistului i se facu mila de el, dar faptul fusese consumat. S-ar fi lasat pagubas de ideea lui, insa gandi ca macar atat putea face pentru bietul caine: un reportaj. I-o datora.
Porni pe urmele chelalaitului. Intreba din om in om daca n-a vazut nimeni un caine negru, alergand de nebun. Sursele lui de informare il privira cu o nauceala distanta, pe cale sa o rupa si ele la fuga la auzul unei asemenea intrebari puse atat de dimineata. A dat peste alti caini boschetari, dar chiar ar fi fost ciudat sa-i intrebe ce stiu despre un confrate de-al lor. Mai bine de o ora, jurnalistul a umblat in nestire printre blocuri, cautand in spatele fiecarui tomberon intalnit in cale, cand si-a dat seama ca, la un moment dat, din urmaritor se transformase in urmarit – javra il pandea de la distanta, ca pe un pericol ce trebuie tinut permanent sub observatie. „Nu-i prost“, gandi jurnalistul, „dar nici normal nu-i cainele asta. Sa vezi ca am un subiect!“
Jurnalistul intinse mana cu un gest pacifist si ingaima un „cutu-cutu“ din varful buzelor. Subiectul s-a uitat la el neincrezator, cu o privire plina de repros, gen: „De ce, domnule, de ce?!“, apoi a disparut din nou dupa blocuri.
Nu-l mai cauta. Instinctul lui de jurnalist ii spunea ca boschetarul va ramane prin preajma. Intra intr-un magazin alimentar si cumpara o bucata de salam.
Reveni in strada si, intr-adevar, dupa cativa pasi, zari botul negru al cainelui itindu-se pe la colturi. Jurnalistul arunca o felie de salam, care cazu cam pe la jumatatea distantei dintre el si animal. O drama de proportii se declansa in sufletul javrei. Sa mearga, sa nu mearga? – pendula doi pasi inainte si doi inapoi. Jurnalistul batu in retragere, iar cainele se indrepta catre el, pastrand o distanta constanta. O alta bucata de salam zbura prin aer si, de data asta, cazu ceva mai aproape de caine. Pragul psihologic era pe punctul sa dispara. Boschetarul ceda nervos si scurta distanta dintre el si jurnalist. Alerga spre cea mai apropiata felie de salam, o infuleca si se retrase circumspect.
Alti caini boschetari aparura ca din senin, se repezira la salam, il inghitira si apoi navalira asupra subiectului. Jurnalistul ii sari in aparare, impartind suturi la intamplare in gasca incaierata intr-un vacarm de latraturi si schiorlaieli. Cutu cel negru aprecie gestul si se ascunse in spatele jurnalistului, ramas singur pe campul de lupta.
S-au adunat trecatorii ca la spectacol, sustinandu-l verbal:
— Da cu pietre! Pocneste-i cu geanta!
Degeaba. Show-ul a luat sfarsit abia cand si-a facut aparitia un om boschetar:
— Mandea! Virgil! Gafton! Gura, ma, ca va omor! Treceti acasa!
Mandea, Virgil si Gafton s-au executat pe loc, bagand coada intre picioare, si-au sters-o din scena, cu capetele plecate, pe urmele stapanului.
Cateva minute i-au trebuit jurnalistului ca sa-si revina din gafait. Lupta meritase. Javra il privea slugarnic, fluturandu-si energic coada si plecandu-si singura ureche ramasa de pe urma altor incaierari. Multimea se imprastiase. Cainele il clefai bucuros. Antonie il mangaie peste ciotul de ureche. Scoase carnetelul si nota:
„Aceasta este realitatea – un caine vagabond. Imposibil sa o prezinti obiectiv. Din momentul in care te implici, o modifici…“.