O mare izbanda, intr-adevar! Si un mare noroc, in egala masura, fiindca acum facem parte din grupul select de douazeci si patru de natiuni calificate la campionatul european. Douazeci si patru! Nu saisprezece, ca odinioara, nici opt, ca mai demult, fiindca atunci n-am mai fi ajuns in grupul select. Peste patru ani sper sa fie treizeci si doua, ca sa mai obtinem o calificare meritata, poate intr-o grupa cu Malta, Gibraltar, Lichtenstein si vreun mare satulet european independent. Hai, Romania! Nu stiu exact cum, dar hai!
Sunt convins ca multi romani s-au bucurat de aceasta calificare cu suspans, obtinuta la mustata, in ultimul meci, dupa ce acum trei zile Romania smulsese, in extremis, un egal norocos, in ultimele secunde, cu faimoasa echipa a Finlandei. Dar, sa fim sinceri, nu-i cine stie ce reusita si nici cine stie ce motiv de bucurie. Demult n-am mai avut o echipa de fotbal atat de incoerenta si de jumulita. Din anii 1960 pana acum, orice alt lot de jucatori selectionati in nationala ar fi zburdat pur si simplu printr-o asemenea grupa. Echipa Romaniei din anii 1960, cea calificata la Mondialul din Mexic din 1970 (cu doar saisprezece echipe de pe tot globul!), cea din anii 1980, care invingea Anglia si Italia, proaspata campioana mondiala, nationala lui Hagi si Gica Popescu din anii 1990, ba chiar si mai putin stralucitoarea echipa din generatia lui Mutu – oricare dintre ele ar fi fost calificata fara griji la turneul asta final inca din primavara, nu ar fi tremurat cu gandul la un meci decisiv cu Insulele Feroe.
Iar fotbalul nu-i un domeniu tocmai nesemnificativ. E unul dintre sporturile in care se investesc si se castiga multi, foarte multi bani. Si mai e – cel putin in Europa – o buna oglinda a coeziunii, coerentei si bunei organizari dintr-un spatiu comunitar. Nu are neaparat legatura cu democratia, dar are cu eficienta, buna administrare si selectia onesta a valorilor. In tarile cu traditie fotbalistica, asa cum este totusi si Romania, atunci cand pana si fotbalul ajunge sa mearga prost, e un semn ca nici restul lucrurilor nu merg prea bine. Sau, invers – ca in Polonia contemporana –, o renastere a valorilor pomenite aici se vede in scurta vreme si in sporturile de echipa importante pentru natiune.
Tocmai cu selectia valorilor si cu spiritul de echipa avem noi probleme astazi. Cu buna organizare si onesta administrare. Cu selectia talentelor si educarea valorilor. In fotbal, in educatie, in cercetare, peste tot domnesc un haos indiferent si o apatie generalizate. De aceea nici echipele de club din fotbalul romanesc nu mai conteaza in Europa. Reusitele sportive, atatea cate sunt, sunt individuale si se datoreaza adesea indarjirii unor oameni de a reusi prin propriile forte – cum se intampla, de exemplu, in tenis cu Simona Halep. Nu-i o intamplare ca Romania nu mai exceleaza decat accidental in sporturile de echipa. Nu-i un accident ca reusitele cele mai de seama le au cei care parasesc tara. Noi, cei ramasi aici, ne mai mandrim uneori cu reusitele lor si ni le asumam. Noi insa, noi laolalta, nu prea mai facem nimic.
Dar acum, duminica, noi (acest „noi“ colectiv care nici nu stiu ce mai inseamna) am invins Insulele Feroe la fotbal. Marunta satisfactie, jalnica izbanda. Ne dezintegram, iar bucuriile ne sunt tot mai mici. Invatam sa ne multumim cu putin. Si exact atat o sa si avem.