Dar, dincolo de evazivul de gustibus, ce gandea, cum proceda el, ce isi dorea George Enescu de la interpretii unei partituri, a sa sau a unor clasici? Sunt convins ca multi dintre melomanii amatori carora le este dedicata aceasta rubrica nu au avut niciodata ocazia sa citeasca niste explicatii simple si clare pe care Enescu le dadea raspunzand intrebarilor unui interviu acordat in Statele Unite, in ianuarie 1937, lui Helen L. Kaufmann. Interviul a fost publicat in revista „Musical America“, iar o copie a paginii originale, micsorata pana la aproape a deveni ilizibila, este inclusa in colectia de extrase de presa pe care o publica Florinela Popa si Camelia Anca Sarbu, sub egida Muzeului National „George Enescu“, la Editura Muzicala.
Imi iau, prin urmare, o lupa de calitate pentru a va reda in traducere spusele lui Enescu, din articolul intitulat: „O fateta a unei triple personalitati. Compozitorul-dirijor-violonist discuta cel de-al doilea din cele trei roluri ale sale“.
Dupa ce vorbeste pe larg despre copilaria si intalnirile sale muzicale vieneze, Enescu spune: „Dar sa revin la pregatirea mea pentru viata de dirijor. Toate aceste experiente muzicale din copilarie mi-au fixat tempi originali in minte, asa ca nu i-am mai putut uita niciodata. Am auzit acele piese cantate in tempi atat de diferiti, ca m-am gandit ca ar fi cu adevarat original sa ii cant asa cum au fost ei intentionati sa fie interpretati. Mozart vroia tempi grabiti; Beethoven, nu! Muzica lor trebuie cantata asa cum au vrut-o ei. Schimband ritmul, se altereaza echilibrul si se distruge armonia.
Cu nuanta lucrurile stau diferit. Un dirijor are nevoie uneori sa o asigure facand cate o modificare in partitura. El poate decide sa dubleze anumite instrumente. Consider ca este acceptabil sa folosesti doua flaute, in loc de unul, atunci cand compozitorul a avut intentia manifesta de a-l face sa domine. Dar nu consider ca este permis sa substitui flautul cu un clarinet. De exemplu, intr-un punct din finalul Simfoniei Eroica instrumentele de lemn detin melodia, deasupra acompaniamentului de trompeta. Totul este marcat forte. Trompetele trebuie sa cante piano, iar corul instrumentelor de lemn trebuie crescut, daca in acel moment trebuie sa rasune. […]“.
„Nu pot sa fac mare lucru, a continuat Enescu, atunci cand alti dirijori imi modifica lucrarile, dar eu nu as modifica lucrarile maestrilor clasici. Eu marchez cu grija efectele pe care le doresc, indicand totul, inclusiv masura metronomului la fiecare cateva bare, daca tempoul urmeaza sa fie schimbat. Am creat chiar cuvinte noi pentru a descrie sunetul pe care il doresc. [subl. mea V.E.]
Dar in dirijat, detaliile nu sunt lucrul important. Importanta este proportia adevarata, linia larga ce trebuie sa fie acolo. Miscarile agitate nu sunt necesare. Dirijorul trebuie sa conduca cu intreaga lui personalitate. Miscarile lui trebuie mai curand resimtite, decat vazute. Exista o inexplicabila radiatie personala, care se transmite ea insasi oamenilor. In unele zile, fac un efort teribil si nu se petrece nimic; in altele, totul este bine, ca si cum ar fi emisa o putere de rezerva. Este omul sau atmosfera inconjuratoare? Orice ar fi, ostilitatea o omoara instantaneu. Dar cu muzicienii care sunt – cum sa o spun? entgegenkommend, imi vin in intampinare la jumatatea drumului –, se poate face foarte mult. Ca sa atingi idealul, trebuie insa munca indelungata…“
Galerie foto
