.jpg)
Intr-un sistem, al nostru, in care obisnuintele bizantine sunt infinit mai puternice decat practicile europene, acelea conform carora cuvantul dat e echivalentul unui contract, a organiza un festival e o serioasa proba de anduranta. Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi, al carui director artistic sunt, a ajuns la a opta lui editie, o editie consacrata prin focusul „tanarului artist roman“. De ce aceasta tema? Intrucat au trecut deja 25 de ani de la momentul ’89, un sfert de secol la scara istorica, iar starea de fapt a societatii romanesti nu s-a schimbat atat de mult cat ar fi trebuit. Pentru ca sansele de afirmare a tinerilor nu sunt inca asa si atat cum ar fi trebuit. Pentru ca preocuparea pentru tineri inseamna investitie in viitor.
Si acum, cateva flash-uri din perspectiva insider-ului!
Jan Cornelius, cunoscut scriitor, traducator, dramaturg din Germania, originar din Romania, venit la prologul FITPT, la Apolodorul Adei Milea si al actorilor de la Teatrul National Cluj-Napoca, a conchis, dupa mai indelungate sederi in tara noastra si cateva rapide intrebari despre festival, ca „romanii l-au intrecut demult pe Kafka“. Remarca domniei sale o mai auzisem si cu alte prilejuri, nu in aceeasi forma, dar cu un continut similar, de la artisti straini care nu puteau pricepe, de pilda, cum lucram noi in conditiile in care bugetul pe anul in curs ni se comunica de regula prin martie.
Una dintre trupele autohtone si-a uitat tobele/basul la sediu si a fost nevoie de un apel la bunavointa colegilor de la Filarmonica. Iar o alta trupa, in vartejul emotiilor tipice, la plecare si-a uitat in scena cateva masti din spectacol.
Unul dintre artistii straini face o criza stomacala, nu din cauza mancarii, cum imi trecuse initial prin cap si ma inspaimantasem! Era o problema mai veche, doar ca datorita calendarului de turnee nu avusese timp sa treaca pe la doctor. Ma intreaba daca nu l-ar putea vedea un specialist roman. Am o usoara retinere si un gol in stomac, gandindu-ma la conditiile din spitalele noastre. Vorbesc, totusi, cu niste cunostinte, cadre medicale care, foarte amabile, accepta sa-l consulte. Rasuflu usurata cand olandezii revin la teatru foarte incantati: medicii au fost superdraguti, l-au diagnosticat si i-au prescris medicatie. In cateva zile, suferindul e ca nou.
Ca in fiecare an, strainii sunt impresionati de felul prietenos, foarte deschis de-a fi al romanilor. La teatru, la hotel, pe strada. Sunt incantati de public, de felul de-a reactiona la ceea ce vede pe scena.
In plin festival, un coleg dintr-un teatru din Republica Moldova suna si imi solicita, in cursul aceleasi zile, o intrevedere. Zic „daca nu e urgent, sa lasam pana dupa Festival“. „Pentru un proiect european transfrontalier“, precizeaza. Exact ce-mi lipsea in zilele acelea. Nu vreau sa par nepoliticoasa, dar chiar nu am la dispozitie mai mult de cinci minute. Omul intelege, vine, ne salutam, schimbam doua-trei vorbe, dar o lasam pe altadata. Telefoanele mele suna mult prea des, insistent, prelung.
Inaintea unui spectacol-lectura, Florin Piersic Jr. trece prin Carturesti. Actorul joaca in Vestul singuratic, cu trupa de la Nottara, si isi lanseaza cartea de povestiri Opere cumplite volumul 2. Il urmaresc si ii zic, „Florin, sunt Oltita“. Imi replica: „Ah, credeam ca e vreo nebuna care ma urmareste!“. Esentializat, cam asta e relatia dintre actori si criticii de teatru.
Pentru ca ne-a fost partener cu sigla pe toate printurile, „inima orasului“ s-a gandit ca in ziua premergatoare deschiderii FITPT sa blocheze rotile masinilor festivalului, amplasate in perimetrul din fata cladirii Teatrului „Luceafarul“. In semn de bune intentii. In cele din urma, seful pazei, un domn la vreo 2 metri si peste suta de kile de muschi, ajunge in biroul meu si, de la cei 1,75 ai mei si sub 60 de kilograme, ii expun, destul de tipat, starea de anormalitate in care ne aflam in calitate de vecini. Finalmente, inteleg si ei ca e absurd ce-au facut si deblocheaza rotile. Decizia initiala venea din partea unui domn cu nume de… misel.
Foarte multa lume, si ma refer aici la public, a fost contrariata de faptul ca intrarea la spectacolele din festival era cu bilet. Accesul liber la anumite evenimente ii obisnuieste pe spectatori cu o gratuitate care nu e intotdeauna binevenita. Plata unui bilet, la un pret foarte accesibil, inseamna un gest de recunoastere a muncii artistilor. Care lucreaza intens macar cateva luni de zile pentru ca un spectacol sa poata fi prezentat in premiera. Iar incasarile constituie si ele parte a bugetului unui festival de artele spectacolului. Prin specificul lor, arte vii, creatie de grup, evenimentele filarmonice, de opera sau teatru presupun cheltuieli mult mai mari decat o manifestare consacrata filmului, literaturii ori artelor plastice. Deplasarea unei trupe de teatru presupune costuri de transport cu „n“ actori, „n“ tehnicieni, cazare, transport decoruri, costume, recuzita.
Inevitabil, una dintre intrebarile presei a fost legata de bugetul FITPT 2015. Am raspuns, foarte sincer, ca in Romania, abia dupa derularea evenimentului organizatorii stiu exact ce buget au avut. Stare de fapt pe care nici un operator cultural sau curator european nu ar putea-o intelege nici in ruptul capului! Dar asa-i la noi…