— Un numitor comun n-au avut sau nu-l bag eu de seama. Ca la tot omul, au fost mai multe categorii de prieteni. In copilarie, prietenii de joaca. Printre ei, si Ioan Holender (Holi, pentru amici). Prietenia cu el a durat intre 12 si 18 ani, pana ce eu am plecat la facultate, iar el, nu mult dupa aceea, a plecat din tara si s-a dus unde a facut ispravile pe care stim ca le-a facut. Prieteniile din prima varsta, cand dispar, dispar definitiv. In cazul celei cu Holi, despartirea fortata a conservat-o ca intr-un frigider. Ii facusem un portret literar, pe care avea sa-l citeasca („De unde ai scos tu ca am un nas ca ciocul de porumbel, si asta n-ar fi nimic, da’ si ca ma bateai la tenis!?“), dar altfel nu ma mai gandeam la el. Asta, pana intr-o zi, la inceputul anilor nouazeci, cand a sunat la poarta si, vazand deschisa fereastra de la camera mea, a strigat: „Iesi afara, Ciocus, ca-s io, Holi“, de parca nu trecusera treizeci si cinci de ani. De atunci, continuam partida noastra de tenis, acum numai in vorbe, ca de jucat numai el mai joaca. „Si zici ca asa, ma bateai cu 6-2, 6-3… Ia, hai sa facem un simplu!“ „Nu pot. Tu esti orgolios si mi-ar parea rau sa te bat.“
Intermediar intre prieteniile primei tinereti si cele formate in mediul generat de ocupatiile de mai tarziu a fost Sorin Titel. Colegi de facultate, el la romana, eu la franceza, nu ne-am prea intalnit. Cand luam vacanta, veneam impreuna spre casa „pe“ tren („Si nu va era frig acolo, sus?“, ma va intreba Lucian Raicu mult mai tarziu), el fiind caransebesean. Cam atat. Apoi a aparut la Timisoara, redactor la „Orizont“. Tinea casa deschisa. Se aduna lume, seara, la el!… „Cine o fi asta?“, ma intreba. Dar eu ma duceam mai ales dimineata. I-am citit toate manuscrisele, i-am fost consilier literar, eficient – in principiu – pe centimetru liniar, mai putin ca vederi generale. Punea mare pret pe ce-i spuneam si nu tinea seama de parerile mele decat parcimonios. In schimb, se tinea de capul meu sa public in revista, ceea ce pana la urma s-a si intamplat. Era un aiurit atasant, un jovial bonom, cu mari crevase interioare. E una dintre victimele conului de umbra in care a intrat mare parte din literatura dinainte de 1990.
„Fratii“ Raicu, cum le spunea Marin Preda, aveau o finete a mintii, o capacitate de patrundere in zonele obscure, el si un soi anume, irezistibil, de umor – fata de care eu nu aveam decat insusirea de a admira. Totusi, intre noi a fost un coup de foudre, pregatit, ce-i drept, de Sorin care le spusese vrute si nevrute despre cat as fi eu de grozav. E adevarat ca am si obiceiul de a face impresie buna in primul moment. Dupa aceea, cu timpul, si eu, si impresia produsa mai obosim. Fapt este ca de acolo incolo, cautam orice pretext ca sa ma duc la Bucuresti. Serile incepeau animat in micul apartament de pe Stefan cel Mare, cu Sorin totdeauna, cu Robescu, Dinescu, Mazilescu, Norman Manea, Eugen Simion care pe rand, ca in Simfonia despartirii, se retrageau. Eu – ramaneam pana dimineata la cinci. Atunci, Sonia il convingea in sfarsit pe „Ursí“ sa se retraga si ei in camera de alaturi, iar eu ma culcam – si nu adormeam. Ceremonialul s-a reluat din 1990 cand, lector de romana la Bordeaux, urcam tot la sapte saptamani la Paris si imi faceam veacul fie la ei, intr-un apartament identic cu cel de pe Stefan cel Mare, fie la Tepenegi.
Fara sa fi avut loc vreun diferend, numai din cauza deosebirii de structura sufleteasca si de practica a criticii, Lucian Raicu nu-l iubea pe Nicolae Manolescu. Acesta, senin, nu-i barfea. Ei, mai temperamentali, incepusera s-o faca, pana ce i-am rugat sa inceteze, pentru a nu ma sili sa nu-mi apar un prieten (de felul meu, nu prea sunt capabil sa contrazic). Atunci, au incetat definitiv.
Prietenia cu Nicolae Manolescu a inceput pe suportul relatiei intre critic si obiectul atentiei lui, cum presupuneti. Imi aparuse o prima carte, o prima cronica o facuse zob, eu imi spusesem „dracu’ te-a pus sa te faci autor!“, cand a aparut articolul lui N.M. Alta muzica! Cu prima ocazie, i-am multumit, iar el s-a purtat atat de firesc, de fara fasoane, incat m-a pus in conditia sufleteasca de a fi mai putin teapan decat tind sa fiu. M-a si invitat la masa (pana in ziua de azi, numai T a reusit odata sa plateasca ea, nu el) si, foarte curand, am devenit atat de apropiati incat ma gazduia si el, cu deosebirea ca in locuinta lui nu mi se invartea capul de ganduri si de vinul baut, incat puteam sa si adorm. El e normalitatea insasi. Vorbim de cate toate, glumim, si numai cand intervine in discutie literatura devine serios. In schimb, raportul critic – autor a disparut pentru totdeauna. A scris despre mine cand a gasit de cuviinta, n-a scris cand n-a gasit, dupa cum Raicu n-a scris decat destul de tarziu fara ca eu sa ma simt frustrat. Pun mult mai sus prietenia decat autorlacul, cu vanitatile lui.