Viata polonezului Adam Jacek Winkler (1937-2002), alpinist, artist, luptator in Afganistan impotriva sovieticilor, e mai lineara, mai narativa si mai ampla, dar nu-ti mai vine asa usor sa relationezi afectiv cu eroul. Ideea dialogului din off dintre erou si fiica sa Anna Winkler (coscenarista alaturi de Anca Damian) functioneaza la inceput, ca si ideea eroului narand din off (practicata cu succes in Crulic), dar, la un moment dat, realizezi ca pierzi firul narativ si te concentrezi pe ceea ce vezi. Adica ramai in admiratia solutiilor vizuale propuse de animatorii romani si polonezi – si chiar ca ai ce admira! Aproape 100 de minute de treceri de la o tehnica la alta, de la pictura si creion la plastilina si 3D.
Ajutat de muzica lui Alexander Balanescu, Muntele magic pare mai putin un studiu despre eroism, cat unul – stralucit – despre capacitatea animatiei de a ilustra orice abstractie si orice detaliu. Refuzand drumul cel mai scurt si solutia cea mai la indemana, dar si trendul local, Anca Damian face din filmele sale niste constructii tot mai elaborate si mai dificile. Poate ca si de aici vine apetenta ei pentru tema eroismului, pentru idealul la care nu se ajunge decat prin lupta pentru a fi savurat asa cum trebuie.
The Walk
Bazat pe cartea To Reach the Clouds a lui Philippe Petit, cel care in 1974 i-a facut pe newyorkezi sa iubeasca turnurile World Trade Center traversand pe sarma cei 42 de metri dintre ele, la 400 de metri inaltime si in trei sferturi de ora (opt ture), filmul lui Robert Zemeckis e o combinatie de opera eroica si divertisment scutita de note discordante – de aceea trebuie vazut la pachet cu oscarizatul Man on Wire (2008) de James Marsh. In documentar, Petit si „complicii“ lui povestesc in talking heads ilustrate prin reconstituiri, ceea ce filmul lui Zemeckis arata prin efecte speciale atat de autentice incat te fac sa-ti spui: „E doar un film!“. Internetul sustine ca Joseph Gordon-Levitt ar fi invatat sa mearga pe sarma in opt zile, antrenat fiind de Petit. Pentru secventele-cheie ale filmului, a fost ajutat si de un cascador, dar, la vederea (in 3D sau fara) orasului de sus, nu-ti mai pasa cine face giumbuslucurile atata timp cat senzatia ta de pericol iminent e atat de reala.
In schimb, documentarul da consistenta povestii pregatite si spuse ca un hold up, punand carne peste personaje. Zemeckis te face sa te intrebi: „Bine, dar prietenii lui Petit n-au stat cu inima-n gat?“. („Daca as fi cazut, ar fi fost ca si cum m-as fi dus in alta dimensiune“, spune Petit in documentar.) Tot documentarul te lamureste ca, de fapt, prietenii lui – si mai ales iubita, Annie, care statea la sol – au fost initial terifiati. „La inceput, fata lui era incordata, pe urma am vazut-o destinsa si am inteles ca e bine“, spune Jean-Louis, prieten si unul dintre cei care l-au ajutat sa-si urce echipamentul. „Mintea mea s-a dus intr-o zona in care nu m-am mai temut pentru viata lui. Era ceva magic si profund“, spune alt „complice“, Jim. Finalul documentarului da alta greutate lacrimilor vazute in ochii prietenilor: dupa ce a fost eliberat de politisti, Petit isi petrece noaptea alaturi de o necunoscuta din multimea de admiratori, desi iubita si prietenii il asteptau sa sarbatoreasca impreuna. Aceasta tradare a fost, probabil, sfidarea victoriei, pentru ca, spune Petit in documentar: „Trebuie sa refuzi sa te conformezi regulilor, sa te opui propriului succes“. Prietenii au platit pretul. In filmul lui Zemeckis nu exista acest detaliu. Asta transforma filmul si mai mult intr-o fictiune, asa cum probabil ramane in mintea noastra poemul unui nebun intins pe-o sarma la inaltimea avioanelor.