Mama e profesoara de franceza si, desi gateste extraordinar, nu mi-o imaginez punand snitele in cutii de inghetata si mergand cu ele la seful de locomotiva. Nici pe mine nu ma imaginez mergand la gara la ore imposibile si carandu-mi pachetul inapoi la camin. In timp ce colegii mei se blindau de borcane si cutii, eu ma descurcam cu orez si paste. Dar muream dupa zacusca. Mai stiti DC++, reteaua aia de sharing unde toata lumea punea la comun ce-avea prin calculator, filme, muzici, poze nud in fata caloriferului? In campus, DC-ul functiona si ca mica publicitate. Acolo scriai ca vinzi un frigider, dai gratis un lighean sau cauti un curs de semiotica de anul 2. Acolo am scris eu intr-o zi ca vreau sa cumpar borcane de zacusca. Cat dai? M-a intrebat un tip din caminul de baieti. 5 lei. Aha, bine, hai sa ne vedem la xerox. Pana la finalul facultatii, am cumparat zeci de borcane de zacusca (de la baieti care primeau pachet in fiecare saptamana si nu mai faceau fata la atatea borcane – fetele nu-si prea vindeau zacusca, nu stiu de ce).
Mi-am cumparat, practic, pachetul. Trei ani, am mancat zacusca din toata tara. Zacusca de vinete, de ciuperci, de bureti, de fasole, de ardei, zacusca de orice. Mai sarata, mai dulceaga, mai piperata. Impachetata abil, infasurata in celofan sau sigilata cu elastic. Colegii radeau de mine si ma intrebau daca nu mi-e frica sa nu mor otravita. Mananci zacusca de la necunoscuti, iti dai seama? Da, stiu, ziceam, dar zacusca e o chestie de incredere. Dup-aia ma intalneam cu inca un baiat pe care nu-l stiam, ii dadeam cinci lei, imi dadea borcanul si toata lumea era fericita.
(Acest text face parte din „Pachetul de acasa“, un proiect de expozitie etnografica bazat pe investigarea practicilor si ale formelor de schimb aferente mobilitatii pachetelor, coordonat de antropologul Bogdan Iancu. Expozitia poate fi vazuta la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti.)