Lumea Emmei penduleaza constant intre certitudini si indoieli, realitate si fantezie, prezent si trecut, vechi si nou, adulti si adolescenti, responsabilitati si momente de relaxare si joaca, toate tesute cu episoade de un realism magic savuros. Cititorului ii este imprumutata perspectiva fetei-narator, astfel incat nedreptatile, cruzimea istoriei capata alte forme, mai vii, mai puternice. Similar cu ceea ce se intampla in Regele alb (prima carte a lui Dragoman tradusa si publicata in 2008, de Editura Polirom), atunci cand narator este baietelul Dzsata, iar spatiul si timpul (perioada totalitara, in Romania) aduna valente din ce in ce mai profunde, in momentul in care ele sunt analizate, simtite, traite de un copil.
Emma te primeste cu totul in viata ei (e o carte deschisa, daca vreti, un soi de jurnal care se construieste in fata ochilor nostri): orfana – parintii i-au murit intr-un accident banal, in drum spre o petrecere –, trece, o suta cincizeci si doua de zile, prin traiul la comun cu alti copii aflati in aceeasi situatie, de care se ataseaza emotional, cand, deodata, afla de existenta bunicii din partea mamei, abia in momentul in care aceasta vine sa o „revendice“. Relatia bunicii cu mama Emmei ramane invaluita in mister mult, mult timp – totul este pus sub taina, trecutul este intr-atat de dureros incat se vorbeste despre el la prezent, traumatic, poetic, invalurat.
„Suferinta ne ajuta sa ne amintim, dar in asa fel incat nu retinem numai durerea, ci totul, pentru ca trebuie sa ne amintim totul, pentru ca doar atat avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uitam nu mai exista, dispare din trecut, dispare de pe lume. (…) Bunica zice sa tin minte ca de uitat e usor sa uiti. Poate ca acum am impresia ca n-o sa uit niciodata nimic si ca o sa-mi amintesc intotdeauna totul, insa nu va fi asa. Pana si cele mai importante lucruri pot fi uitate, si cele mai placute, si cele mai neplacute, si cea mai mare suferinta, si cea mai mare fericire, totul, totul“ (p. 61).
Copila-curand-adolescenta, in pragul maturizarii, paraseste orfelinatul si, in urma unei calatorii fantastice (fabuloasa secventa cu lautarii si bunica dansand in tren), ajunge in orasul si in casa in care insasi mama sa a locuit. Decide, rand pe rand, situatie cu situatie, sa ramana langa bunica ei, pe care ajunge sa o inteleaga intim si sa o salveze atunci cand aceasta are cea mai mare nevoie.
Drumul pe care il parcurge Emma pentru a se descoperi pe sine, a-si cunoaste cu adevarat familia, a-si gasi identitatea in momente debusolante chiar si pentru cei maturi, intr-un univers intors cu susul in jos, asa cum este timpul post-revolutie, este sinuos, incarcat de obstacole, peripetii, dar, totodata, si de sens si farmec. Isi impartaseste experientele dupa motoul bunicii:
„Ai voie sa-ti impartasesti cele mai dureroase experiente numai in asa fel incat cel care le aude sa aiba impresia ca i s-au intamplat chiar lui, ca sunt propriile lui experiente“ (p. 76).
De altfel, ping-pongul relatarilor experientelor este mereu dinspre bunica spre nepoata si dinspre nepoata inspre noi, cititorii. Povestile sunt atat de bine narate incat da, ai senzatia ca sunt ale tale, ca-ti apartin. Sau, cel putin, ca empatizezi cu situatiile, nefericirile, torturile celor doua. Bertuka este prietena ta care iti cere s-o ascunzi, Miklos, iubirea neimplinita, Nea Pali, antrenorul personal de orientare sportiva, Krisztina, colega ta de banca rautacioasa, traumatizata de moartea surorii gemene, Peter este prima ta iubire adolescentina s.a.m.d.
Dragoman e acel scriitor care iti pune in mana un puzzle solid – nu folosesc la intamplare termenul, exista si un episod cu micuta Emma care incearca sa puna cap la cap un puzzle, impreuna cu tatal sau – si te lasa sa alegi cum il vei construi, ce chei decizi sa interpretezi, ce palier este mai important pentru tine, ca cititor.
Este atat de suculent romanul, are atatea fire, incat e imposibil sa nu gasesti captivant Rugul. Fac o mica paranteza pentru a accentua ca ritualurile fantastice sunt infuzii constante, iar magia si supranaturalul isi fac loc in concret, in cotidian. Totul este insinuat, naratiunea ne indica anumite puteri latente pe care Emma le descopera in ea, sub indrumarea bunicii, dar a crede sau nu in ele, a hotari daca acestea servesc peisajului sau nu, daca aveam nevoie de aceasta latura intr-o astfel de carte, ii ramane de stabilit fiecarui cititor in parte. Personal, cred ca secventele in care cele doua creeaza un om de lut care sa le apere sau isi doresc sa se intample ceva si rezultatul este cel dorit sunt minunat de bine scrise si inserate in ansamblul narativ.
Singurul oras din Romania in care oamenii continua sa caute vinovati si sa verse sange chiar si dupa ce revolutia s-a terminat, obsesia aflarii adevarului, a Securitatii, problemele tipice adolescentei, competitiile scolare, indragostirile, renuntarile, pasiunile descoperite pe parcurs, sicanarile, capcanele sunt doar alte cateva directii inspre care romanul unuia dintre cei mai cunoscuti si apreciati scriitori maghiari nascuti in Targu-Mures, Gyorgy Dragoman, merge puternic. In totalitatea lui, Rugul – un alt ritual, a propos, care devine din ce in ce mai greu de stins – este o carte pe care as recomanda-o cu ochii inchisi si mana pe inima, vorba aceea.
Gyorgy Dragoman, Rugul, traducere din limba maghiara de Ildiko Gabos Foarta, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2015