Se va implini de curand un deceniu de cand l-am citit prima data pe Robert Serban. Stiu, el publica de doua, dar convoc in apararea mea argumentul ca acum zece ani eram inca foarte tanar. Eram atat de tanar incat se poate spune ca eram si indragostit, citeam zilnic poezii, uneori chiar scriam ceva ce – cu foarte mare indulgenta – ar fi putut trece drept versuri.
Atunci, Cinema la mine-acasa m-a fermecat. Rareori mai citisem in limba romana ceva asemanator. Poezii care cauta nu grandoarea, ci firescul. Robert Serban era poet, eu nu eram, si nici nu aveam sa devin in viitorul imediat. Am lasat – cateva anotimpuri – deoparte versurile.
Nu stiam cum scrie, cum reuseste sa pastreze dintr-un text doar esenta, cum curata poezia de orice impuritati, cum da acele versuri atat de curate, care se potriveau atat de bine cu spatiul alb dintre cuvinte. Banuiam ca isi slefuieste poezia ca un bijutier.
Apoi s-a intamplat sa il cunosc pe Robert Serban si sa vorbim cate ceva chiar si despre poezie. Mi-a dat unele sfaturi, dar poet tot n-am mai ajuns. El a continuat sa isi slefuiasca versurile, sa aseze intotdeauna cuvintele unele langa altele cu o finete fara rest.
Robert Serban nu este dintre aceia care se lasa devorati de importanta propriei poezii, dimpotriva, el are intelepciunea de a intelege ca fiecare fapt de viata are potentialul sau poetic.
Vad, deci, in el un colectionar de fluturi care culege din existenta cateva clipe de pe care scutura polenul care nu este obligatoriu necesar, lasandu-ne doar versuri imaculate.
Exista o faimoasa definitie a talentului ca arta de a sterge. Ii apartine lui Cehov. Deloc teatral, cred ca Anton Pavlovici avea dreptate si ca, in lumina definitiei sale drepte, Robert Serban este printre cei mai talentati dintre poetii timpului nostru.
De la Cinema la mine-acasa, Robert Serban a trecut prin Moartea parafina (2010), pentru a reveni acum cu Putin sub linie, o placheta de versuri care arata un poet inca mai matur. Viata poetului s-a schimbat, caci poetii au, totusi, viata – experienta paternitatii a devenit prioritara.
In plus, Robert Serban imbatraneste – probabil, se teme de moarte, ca noi toti, poeti sau dimpotriva, dar nu o clameaza ostentativ, nu face din inevitabil un spectacol, nu decade in patetic.
El continua sa culeaga din viata versuri ca pe fluturi, sa vada intr-o portocala, intr-o portocala anume, toata frumusetea lumii, sa inteleaga ca – in timp – dragostea si frica devin una, si sa scrie ca si cum ar imbratisa, cu asemenea cuvinte: „(…) pe mai toti copiii ii podidesc lacrimile/ cand li se sparg baloanele/ plang mult/ mult/ de parca baloanele s-ar dezumfla incet/ sub ochii lor/ iar ei ar jeli aerul care urca la cer“.
Si mai face ceva Robert Serban in aceasta placheta – da, din vreme in vreme, niste ametitoare definitii iubirii. Asa: „dragostea e atunci cand/ musculitele ce roiesc deasupra canii cu vin/ incep sa cante ca niste ingeri/ iar tie iti vine sa te imbraci in frac/ si sa le dirijezi/ nu ca si cum ai fi dumnezeul lor/ ci o musculita/ si mai mica“.