Pozez aria pe care a fost casa. Pentru un strain, nici n-ar parea ca acolo a fost odata o casa, o gospodarie din care bunica pretindea ca nu lipseste nimic, ca nu-i trebuie nimic in plus, absolut nimic.
Ies printre niste ciulini, prin dreptul a ceea ce a fost odata poarta, pe ceea ce a fost odata ulita. Ma hotarasc sa dau o tura pe toate drumurile satului, pe unde n-am mai fost de zeci de ani. Tot pozez locuri goale pe care a fost odata ceva si acum nu mai e nimic: o fantana, un copac, un mic lac, un gard, case ale prietenelor si rudelor bunicii. Ajung pana in capatul satului, la cimitir. Acolo nu fac poze.
Cand sa ma intorc, dau peste un batran al carui chip il cunosc, dar nu mai stiu cum il cheama. Ne binetim, intram in vorba, avem acelasi drum.
— Da’ a lu’ cui esti matale?, cade inevitabila intrebare.
— A lu’ Pavel si Maria Lazarescu.
Se uita lung la mine, apoi tresare bucuros.
— Mai, Florin, tu esti?
— Eu sunt.
Nu-mi prea vine sa-l intreb si eu al cui e.
— Nu te-am mai recunoscut… Si ce mai faci tu?
— Iaca bine, pe-acasa.
— E bine. Da’ nu-i asa bine.
— De ce?
— Cu razboiul asta.
— Care razboi?
— Cu rusii.
— N-ajung ei rusii pana la noi.
— Ei, nu zi. Rusii vin oricum la un moment dat.
— Ii opresc americanii, mai am eu o tentativa sa-l linistesc.
— Cu americanii is lamurit!, da el din mana a lehamite. Numa’ sa vrea rusii sa vina, ca nu-i opreste nimeni… Nu stim noi cand, in ce zi, da’ ei oricum vin.
Nu vreau sa am o polemica.
— Poate ai si matale dreptate.
— Sigur am. Da’ altfel, dac-ar veni, ar fi o treaba si asta.
— Care?
— Ar mai muri din oameni… Ca tare s-a inmultit si inrait lumea. Si s-a prostit de tot.
— Cum s-a prostit?
— Ma uit si eu la televizor. Numai scalambaieli, mascarici, harmalaie.
— Se distreaza si oamenii, ce sa faca?
— Asta-i distractie? E prosteala… Eu, dac-as fi Dumnezeu, as rade lumea asta de tot.
Nici nu stiu daca sa-mi para bine sau rau ca el nu e Dumnezeu.
— Si matale de unde vii?, incerc sa schimb subiectul.
— Am fost la cimitir, la femeia mea. A murit acum patru ani. Neimpliniti inca. Pe sapte decembrie se implinesc patru.
— Mergi des la ea?
— Numa’ de Sarbatori, cand se cere cum scrie la carte, cum zice la biserica.
— Ce sarbatoare e azi?, ma mir.
— Nu-i nici o sarbatoare… sa-ti zic ce-am patit… Azi dimineata, n-aveam eu ce face, ca am cam terminat cu treburile, cum a dat frigul. Si ce ma gandesc? Sa stau degeaba, sa ma uit la televizor? Nu… Aveam o capita veche intr-un fund de gradina. O tineam demult, n-am umblat la fan, sa fie peste iarna, daca e seceta peste vara… Si-a putrezit acolo, nu mai baga vaca botu-n el nici s-o picuri cu lumanarea. S-am zis sa curat locul. Fanul, ud, putred, cum sa-i dau foc? Am zis sa-l imprastii. Am luat furca si m-am dus…
Mi se pare ca bate prea mult campii pentru un om care se imagineaza ca ar putea fi Dumnezeu. Sau poate tocmai de aia isi imagineaza asa ceva.
— Dar femeia, ce-i cu femeia matale?, incerc sa-l readuc la subiect.
— Asta iti si spun… Stii ce femeie am avut eu. Viata grea. Cat era treaza, ma mai intelegeam cu ea. Altfel, necaz mare, ca se tinea de baut. Ii ascundeam cheia de la beci, ii luam banii, ea facea ce facea si tot gasea bautura. Vindea lucruri din casa, spargea lacatul… Iti spun drept, Dumnezeu ma ierte, o si bateam uneori, dar tot nu se linistea… Si azi, cand m-am dus si-am imprastiat fanul ala putred, am gasit la mijlocul capitei o sticla de tuica ascunsa acolo de ea… Am luat-o, am baut si eu o gura… S-asa am mai plans.