Tine, pe undeva, de folclor, de locul comun, ca francezii sunt egoisti si zgarciti cu „ale lor“, si darnici doar cu ce nu le apartine. In fapt, mult-laudata generozitate a Frantei, care acorda adapost tuturor napastuitilor, refugiati politici sau economici, e un alt fel de chiverniseala, un soi de altruism rasturnat. Pentru ca orice om de geniu care a scris, a publicat, a inventat, a lansat o idee sau un concept revolutionar in vreme ce locuia in Franta, e adjudecat de statul francez, onorat cu tinichele pompoase numite decoratii si exploatat cat se poate de cinstit de institutii culturale impuse drept standard mondial. Nume? Un imens dictionar! Acest fel de abordare a lucrurilor e, probabil, corect din punct de vedere general uman. Avem o perspectiva cuprinzatoare asupra existentei, ca intreg. Si bine ar fi ca viziunea franceza sa fie universal acceptata, sa duca omenirea la gradul necesar de responsabilitate fata de soarta speciei si a planetei. (Numai habarnaucii nu cred ca Pamantul aluneca spre degradare iremediabila!) Dar prima piedica pusa respectivei viziuni apartine tot francezilor, anume acelor oficiali care se pomenesc vorbind fara sa gandeasca, precum fostul presedinte Chirac, care se lauda cu niste fotbalisti negri, nascuti in Africa si naturalizati francezi datorita unor interese strict financiare. Franta castigase nu stiu ce campionat, fotbalistii castigasera cat intreg PIB-ul tribului din care proveneau, insa tara de unde plecasera nu castigase nici macar interesul turistic al vreunei companii all-inclusive! Si-atunci, cum sa creada bastinasii de-acolo in „liberté – égalité – fraternité“?
Ce-am scris in paragraful de mai sus n-are pretentie de adevar. Sunt subiecte discutate la o bere, la un coniac sau online, in poiana Facebook. Ele circula insa, si a te preface ca nu auzi asa ceva ori a le trece in randul neghiobiilor condamnabile mi se pare egal de stupid. S-au „revarsat“ in pagina de fata la auditia noului album consemnat sub numele lui Jean-Michel Jarre: Electronica 1 – The Time Machine (2015, Music Affair Entertainment Limited/Sony Music). Am zis „consemnat sub numele…“, deoarece toate cele 16 piese sunt compuse si interpretate de Jarre in colaborare cu branduri consacrate ale pop-rockului electronic. Am datoria elementara sa le insir: Boys Noize, M83, Air, Vince Clarke, Little Boots, Fuck Buttons, Moby, Gesaffelstein, Pete Townshend, Tangerine Dream (adica Edgar Froese), Laurie Anderson, Armin Van Buuren, 3D (Massive Attack), John Carpenter, Lang Lang. Piesele pot fi receptate ca un joc de placere, ca un test de performanta (genul: „pana unde putem merge in directia asta?“), ca o exagerare obisnuita in latimea ideii ca „unde-s doi… e mai multa galagie!“, ca o reunire de forte pentru atingerea altui nivel artistic. Discul se asculta fara batai de cap, deseori ai impresia ca stii ce urmeaza si nu ramai interzis de vreun ritm inedit, de vreo textura uluitoare. In final, surpriza vine dintr-o necesitate stranie: vrei ca muzica sa continue cat recentul concert Thy Veils – opt ore!
Jarre consemneaza detaliile colaborarii in cartulia atasata CD-ului si intr-un film difuzat pe internet. De apreciat. Evident ca fiecare contributor a fost platit, regulile stabilite dinainte, contractele intocmite au fost si respectate. Asa functioneaza o colaborare normala.
Si-mi amintesc fara sictir de colaborarea mea (si-a altora), fara contract, la un cartoi de peste 1.000 de pagini, a carui prima editie, „de colectie“, a aparut cu numele celor doi coordonatori scrise pe coperta drept ce erau, iar a doua, „de vanzare“, cu numele lor drept autori. Curat colaborare in stil romanesc!