— Draga Daniel, aflu, intai de toate, ca ai fi devenit vegetarian, fapt care va avea efecte in ordinea literaturii: ai sa incepi sa mananci carne de autor. Poate de aici si intrebarea ta cu jurnalismul cultural si partea mea de scriitor, pe care mi-a adresat-o toata lumea in ultimii 10 ani, doar ca tu o lansezi mai perfid, invocand respiratia ampla si calma a romancierului. Bine spus, fara indoiala, as respira doar in acest Olimp prezumtiv al prozei, daca as putea trai doar din carti… Dar pot? E tot atata retorism in mirarea mea cat e si in provocarea la care ma supui, punandu-ma sa aleg, ca la jocurile-concurs ale televiziunii: jurnalist sau scriitor? Ca si cum nu am sti fiecare dintre noi doi ca tu insuti esti si ziarist uneori, esti si critic, iar a desparti radical cele doua profesii, in care se exercita adesea acelasi spirit si temperament, inseamna a nega, practic, ultimii doua sute de ani din cultura romana, unde asemenea exemple sunt ilustre.
Personal, nu numai ca nu fac o exceptie, dar, cand trebuie sa cantarim cu justete lucrurile, e uitat foarte des faptul ca timp de 9 ani, mai exact intre romanul de debut, Ingeri pe carosabil (2000) si prima editie a Istoriei romantate a unui safari (2009), nu am mai publicat o pagina de beletristica, exact din convingerea si spaima ca nu se pot face foarte bine, simultan, doua lucruri. Asadar, a fost cel putin un deceniu al vietii si carierei mele in care am acordat exclusivitate jurnalismului cultural, incat doar fotografiind peisajul de la distanta s-ar mai putea spune ca ma impart in mod egal intre presa si proza, intre roman si ecran, cum mi-a spus cineva, odata, facand o rima.
In plus, pentru mine, mai e o problema de viziune: consider ca jurnalismul e o profesie, pe cand a fi scriitor e un dat si, in masura in care pe acesta din urma il respecti si il constientizezi – o misiune. La un moment anume, in urma cu 20 de ani, cand am inceput sa fac jurnalism, cred ca as fi putut la fel de bine sa fiu medic sau avocat, daca imi acordam perseverenta necesara si specializarile pe care le-am investit, pe rand, in optiunea de a lucra in presa. Cu siguranta, as fi fost un jurnalist mai bun, daca nu m-as fi simtit dintotdeauna scriitor. Dar sa facem lucrurile mai clare: nu imi reprosez nimic in felul cum mi-am asumat si am practicat, in ultimele doua decenii, profesia mea de om de televiziune. Cred ca am ocolit compromisurile si chiar mi-am vazut de treaba. Dar, daca nu as fi dus cu mine ravna si convingerea ca apartin literaturii, as fi staruit sa devin corespondent de razboi, precum colegii mei Cristina Liberis si Adelin Petrisor, as fi dorit sa fiu corespondent in Europa de Est al unor publicatii internationale de mare tiraj sau, concret spus, as fi contrazis repetat cunoscuta regula a proximitatii, care face functia de agenda in jurnalismul de stiri, in favoarea extensiei si a privirii largi catre ceilalti – gest pe care l-am implinit insa cu frenezie in romanele mele, dand libertate convingerii ca, de vreme ce esti cetatean al Lumii Noi, globale, problemele si interesele tale nu raman la granita spatiului in care traiesti. Este si acesta un motiv pentru care de multe ori m-au uimit si cateodata chiar m-au enervat etichetarile superficiale ale celor grabiti sa spuna ca reinstaurez moda orientalismului si a literaturii exotice sau de evaziune…
Apoi, mai e un aspect pe care nu il putem ocoli in discutia noastra: dezordinea si tabloidizarea jurnalismului din Romania recenta (desi aceasta rasturnare a afectat deontologia tuturor, in grade diferite, indiferent ca vorbim despre Europa sau despre America); si, in acest caz, aducem un afront literaturii si scriitorilor in general, considerandu-i in rivalitate sau comparandu-i cu practicile sau prestatiile obscure din noul mod de a lucra pentru presa, in special daca e vorba despre televiziune. Peste acest simptom global sa suprapunem o particularitate romaneasca: la noi, mai mult decat oriunde, jurnalismul cultural e socotit marginal, neglijabil, oricand de inlocuit. Ca sa intelegem viteza cu care s-au deteriorat lucrurile, sa ne gandim ca in aceeasi tara in care, in urma cu 15 ani, Iosif Sava devenea primul ziarist postdecembrist cu o statuie intr-un scuar din centrul orasului, un canal tematic al serviciului public de televiziune, precum TVR Cultural, e suprimat cu o usurinta incredibila, doar doua generatii mai tarziu, nu sub decizia vreunui lider supravietuitor al vechiului regim, ci in aplauzele si cu eroismul unor manageri ocazionali, din afara profesiei, dar pe care nu i-am fi putut banui de nostalgii centraliste.