Salutul romanesc de la capatul lumii. „In Vanuatu am cunoscut un personaj fabulos, un pictor care se numea Nicolai Michoutouchkine. A plecat pe jos din Franta, dupa ce a terminat facultatea, spre India si s-a tot dus, pana in Australia. A pictat in pesteri, a fost un adevarat aventurier. In Australia, l-a ajuns scrisoarea tatalui sau, care i-a spus ca va fi declarat dezertor daca nu se prezinta la prima unitate militara franceza, pentru a se preda. Prima garnizoana era in Noua Caledonie. In avion, a stat langa o doamna, careia i-a spus ce probleme are. La final, doamna i-a comunicat ca sotul ei este chiar comandantul garnizoanei. Astfel ca in loc sa faca arest, a devenit secretarul aceluia. In urmatorii doi ani, a deschis prima galerie de arta din Pacificul de Sud, in Vanuatu, unde a trait 50 de ani. Cand am intrat in galeria lui, care tinea loc si de muzeu national, pentru ca Vanuatu are totusi 200.000 de locuitori raspanditi pe mai multe insule, mi-a spus in romaneste: «Buna ziua, ce mai faci?». Fusese si in Romania, la Ana Aslan, mi-a povestit cum il urmarea Securitatea.“
Sfantul cargou si sfantul consort. „De la acest tip am aflat mai multe despre cultul cargoului, despre care a scris si Mircea Eliade. Cultul cargoului s-a dezvoltat simultan, fara sa aiba legaturi, in Vanuatu, in insulele Solomon si in Papua Noua Guinee. Bastinasii au vazut in Primul Razboi Mondial cum soldatii americani vorbeau la niste statii si dupa o luna venea un cargou si le indeplinea toate dorintele. Dupa ce au plecat americanii, si-au facut si ei niste statii de lemn, la care se inchinau si isi puneau dorinte. Evident, nu venea nimic. In al Doilea Razboi Mondial, au vazut din nou ca soldatii americani vorbesc la statii, numai ca de data asta vin niste pasari cu dorintele indeplinite. Bastinasii au facut, prin urmare, si niste piste de avion rudimentare. Dar tot nu s-a intamplat nimic, pana cand a venit in vizita regina Marii Britanii. Sotul consort si-a notat cererile de la altarul cu microfon de lemn si le-a trimis peste o vreme, intr-un container, tot ce isi dorisera bastinasii. De atunci, sotul consort al reginei Marii Britanii este sfant in Cultul Cargoului, care isi tine sarbatoarea in fiecare an pe 15 februarie, in Port Vila.“
„Suntem multi Morari pe lume“
Morar & More. „In holul hotelului din Noua Caledonie era o expozitie, cu exponate tribale, foarte interesante. Curatorul ne-a indemnat sa cumparam, noi i-am explicat ca nu suntem din zona, ci din Romania, din Europa de Est. «Bunicii mei sunt din Ungaria», ne-a raspuns. A, de aproape, vecini, sigur ca da, avem relatii bune de mii de ani, am zambit noi. Dupa ce mai discutam, ne zice ca, de fapt, bunicul lui a plecat din Transilvania, iar cand a ajuns in Franta, autoritatile i-au adaugat la nume particula «in». Asa, si?, ne-am mirat noi. «Si acum pe mine ma cheama Morarin, dar pe bunicul il chema Morar», a replicat curatorul. Initial am crezut ca sunt la vreo camera ascunsa, ceva. Cum sa merg la capatul lumii si unul sa-mi zica ca pe bunicul lui il chema Morar? Asa ca ne-am scos buletinele, asa era. L-am intrebat de unde din Transilvania fusese bunicul. Tipul mi-a raspuns ca stie un singur nume de oras, Arad. «Stati putin, eu sunt din Arad», am strigat. Incredibil. In Vanuatu, ii povestesc lui Nicolai Michoutouchkine chestia asta. Si el imi comunica sec: pai avem si noi aici un Morar. Morar Marcel. Iar ma gandesc ca e o gluma. La Liceul de chimie din Arad, unde am fost elev, aveam un coleg de banca pe care il chema tocmai Morar Marcel. Nicolai l-a sunat pe tipul lui si pana la urma s-a dovedit ca acest al doilea Morar avea si el un bunic, dar de loc din Bombay. Suntem multi Morari pe lume.“
Diplomatie avant la lettre. „Am reusit sa ridic vizele pe care le cerea Vanuatu pentru turistii din Romania si Bulgaria. Asta a dovedit ca am o chemare pentru diplomatie, dar chemarea asta a fost foarte scurta. Dupa ce am terminat cartea, am vrut sa las un ragaz editurii pentru a o tipari, pentru ca am lansat-o chiar pe aeroport, la intoarcerea in Bucuresti. Si ne-am gandit sa plecam din Noua Caledonie, sa nu se intample ceva care ar merita sa intre in carte. Am ales Vanuatu, dar la emiterea biletelor de avion, functionara ne-a zis ca ne trebuie viza. Noi i-am explicat ca tarile membre UE nu au nevoie de viza in Vanuatu, dar ea a insistat ca asa ii apare in calculator. L-am sunat pe consulul Vanuatului in Noua Caledonie, caruia i-am explicat ca suntem din Romania, care tocmai a intrat in UE. Consulul a raspuns: «Noi nu stim». Ce-i drept, abia intrasem in ianuarie acel an (2007 – n.r.) si intamplarea pe care v-o povestesc acum avea loc in mai, vestile circula mai greu pana la capatul lumii. «Va rog sa imi aduceti o adeverinta stampilata ca Romania este in UE», mi-a cerut consulul. La Biroul de informare al UE din Noua Caledonie, omul cu stampila era in concediu. Stagiarii mi-au dat tot felul de reviste in care scria ca Romania si Bulgaria au intrat in UE, i le-am dat consulului, care a promis ca va trimite dosarul guvernului sau din Vanuatu. Mai tarziu, ne-a anuntat la telefon ca intr-adevar nu mai avem nevoie de viza, Romania este in UE. La Port Vila in aeroport era o lista cu tarile europene care nu au nevoie de viza pentru Vanuatu si cand am intrat noi pe acea lista erau adaugate cu pixul Romania si Bulgaria. Un succes diplomatic.“
Vedeta din Insula Pinilor. „Cand am ajuns in Insula Pinilor (din Noua Caledonie – n.r), m-au sunat de la receptie sa imi spuna ca ma cauta jurnalistul insulei. Saracul, trebuia sa scrie zilnic o pagina despre ce se intampla in acea insula unde nu se intampla nimic. Era un francez simpatic, am schimbat cateva amabilitati cu el. L’ecrivain des Carpathes, asa a fost titlul articolului in care a relatat despre mine, a fost omul bucuros ca avea subiect, un scriitor din Europa. Articolul a aparut cand am plecat din Noua Caledonie si in aeroport toata lumea se uita la mine, eram l’ecrivain des Carpathes care calatorea.“
Galerie foto
