Marti seara, Q & A-ul cu Dalibor Matani, autorul propunerii Croatiei la Oscarul pentru film strain, Zvizdan / The High Sun, s-a terminat aproape de miezul noptii. Proiectia de la Cinema Studio a fost sold out, iar invitatul in mare verva. Daca nu s-ar fi terminat intrebarile, ar mai fi stat. La fel a fost si cu Gaspar Noé, care nici n-a mai avut nevoie de intrebari dupa proiectia arhiplina cu Love. Aproape toata sala a sfidat RATB-ul si a ramas la discutii. „E ca un copil“, spunea Cristian Mungiu despre Noé, dupa ce am predat microfoanele. Acesta era vadit flatat de primirea facuta si, in consecinta, nu se mai dadea dus de pe scena. Dintre filmele disputate in acest an de cinefili, doar Love a beneficiat de o proiectie suplimentara, in 30 octombrie.
A sasea editie a festivalului initiat de Cristian Mungiu nu ajunsese la jumatate cand numarul celor care cumparasera bilete online pe eventbook.ro era deja de 9.000, in conditiile in care numarul total al spectatorilor fusese anul trecut de 12.000. Audienta festivalului creste cu 3.000-4.000 de spectatori pe editie, poate si de aceea in acest an celor sapte zile obisnuite li s-au adaugat inca trei, astfel ca festivalul a acoperit doua weekend-uri (semanand si mai mult cu nava-mama).
Se tot spune ca festivalul aduce la crème de la crème a Cannes-ului la Bucuresti. Sa ne intelegem: Cannes-ul e un festival inchis. Nici daca esti jurnalist nu prinzi proiectiile filmelor celor mai asteptate – daca nu ai un badge bun –, iar ca simplu cetatean care sta in fata palatului festivalului cu o hartie pe care scrie Invitation S.V.P. poti cel mult, daca cineva se indura (si are de unde), sa te pricopsesti cu o invitatie la premiera – si atunci chiar ca nu mai conteaza daca filmul e bun sau nu.
Ce pot sa spun, avand acum putin timp la dispozitie inainte sa fug la Studio, sa iau microfonul de la voluntari si sa turui cat de repede ceva despre film (pentru ca reclamele sunt lungi, iar oamenii abia asteapta sa inceapa proiectia)? As putea spune ca am fost surprinsa sa vad spectatori de toate varstele. Am vazut si oameni in varsta care intrau pentru prima oara in cinema Studio. Intr-o seara, o doamna mi-a spus ca a doua zi urma sa vada toate filmele programate la Studio. Un alt domn, si mai in varsta, care m-a asigurat ca e un obisnuit al Cinematecii, m-a rugat sa-i transmit lui Mungiu ca de la anul sa anunte mai din timp ce filme sunt luate de distribuitorii romani, ca sa stie si el la ce filme sa-si ia abonamentul de 10 bilete. Vazandu-l cu par alb, am rostit cu teama cuvantul internet, dar mi-a spus imediat ca daca aceste informatii vor fi puse pe site va fi foarte bine.
As mai putea spune ca, exceptand o singura data cand proiectionistul a incurcat orele si a inceput cu un sfert de ora mai tarziu, toate proiectiile de la Studio au inceput pe ceas. Sau ca discutiile invitatilor cu publicul s-au legat perfect de sfarsitul proiectiilor. Emmanuelle Bercot a fost adusa in goana de la „Elvira Popescu“, unde avusese discutia cu publicul dupa Mon Roi, taman inainte sa se aprinda luminile de la Studio pentru discutia despre La Tête haute, filmul de deschidere a festivalului. Sansa a facut ca si Noé, si Matani sa ajunga si ei la tanc de pe unde erau. Noé a venit chiar cu geanta de voiaj pentru ca abia aterizase. A introdus filmul, a fost dus la hotel sa se cazeze, readus pentru discutia cu publicul, dus la petrecere, iar a doua zi dimineata, inainte sa plece, a dat interviuri. Jacques Audiard nu obisnuieste sa mearga la festivaluri, dar, pentru ca are in dezvoltare un western si a dorit sa faca prospectii si in Romania, a acceptat sa vina. A petrecut doua zile in prezentari, discutii cu publicul, masterclass-ul de la UNATC si interviuri, iar alte trei prin tara. Si-a adus chiar si copilul (cu bona care, intamplator, e romanca). Institutul Francez din Bucuresti il invitase inca din decembrie anul trecut, dar lucrurile s-au aranjat cum era mai bine. Thierry Frémaux, delegatul general al Festivalului de la Cannes (adica directorul artistic), a venit pentru a nu stiu cata oara in Romania, dar, dincolo de comentariul care a insotit proiectia (superba!) cu filmulete Lumière proiectate in acest an la Cannes, a venit si cu treaba, dorind sa vada si cam pe ce filme romanesti se poate baza pentru editia de anul viitor a festivalului.
M-am bucurat mult ca A Cemetery of Splendour a placut. Am vorbit cu cinefili pentru care filmul lui Apichatpong Weerasethakul a fost filmul numarul 1 al festivalului. (Dar asta spun inainte ca trilogia Arabian Nights a lui Miguel Gomes sa-si fi epuizat proiectiile.) Cel mai popular cred ca a fost Le tout Nouveau Testament de Jaco Van Dormael (care mie nu mi-a placut deloc). La proiectia de la Studio s-a aplaudat de parca era regizorul in sala. Si Mustang de Deniz Gamze Ergüven, propunerea Frantei la Oscaruri, a mers foarte bine. La proiectia de la „Elvira Popescu“ a documentarului de 38 de minute despre Comoara, urmat de lungmetrajul lui Corneliu Porumboiu, a fost de asemenea arhiplin. De ce spun lucrurile astea? E impresionanta pasiunea acestor oameni de a veni aproape zi de zi sa vada filme din pura placere, nu ca sa scrie despre ele. Caci ce spune sasul, „orice pasiune e placuta pana devine munca“, e adevarat.