Se spune ca teatrul este mereu intr-o perioada de evolutie si adaptare, mai ales in ultima perioada. Daca am lua aceasta afirmatie ca fiind corecta, cum se vede reactia publicului la aceasta evolutie? Ce se asteapta publicul sa gaseasca intr-o sala de teatru?
Teatrul, ca orice pe lumea asta, este mereu intr-o faza de evolutie si adaptare. Nu cred ca ultima perioada e mai aparte din acest punct de vedere. Orice forma de arta, iar teatrul nu face exceptie, e puternic reactiva la epoca pe care o reflecta. Ceea ce deplang azi insa la teatrul romanesc este, printre altele, faptul ca devine din ce in ce mai comercial. Asta in ciuda faptului ca este un mediu in mare masura subventionat. Publicul are si el partea sa de vina, daca e sa dam crezare statisticilor. Acestea spun ca in genere oamenii asteapta in proportie de 70% sa li se ofere comedie sau, in orice caz, ceva usurel, care sa nu puna prea multe probleme si care sa le satisfaca nevoia de entertainment. Publicul vrea, in genere, sa plece delectat de la teatru, nu sa fie confruntat cu problemele mai putin comode ale vietii. Faptul ca s-a ajuns aici este insa si responsabilitatea teatrelor, care arareori duc politici culturale coerente si realmente benefice societatii in care activeaza.
Ati observat de-a lungul carierei diferentierea felului in care publicul s-a raportat la piesele pe care le-ati pus in scena?
Este foarte greu sa fac o radiografie a acestui fenomen care sa fie cat de cat credibila, fiindca in primul rand nu exista de fapt niciodata un public omogen, ci putem vorbi doar despre publicuri, care difera de la reprezentatie la reprezentatie, de la un oras la altul – si pot continua mult cu variabilele. Cred ca teatrul bun se face doar avand parte de publicuri bune, care se formeaza extrem de greu, in timp, si care pot fi stricate foarte repede daca le oferi teatru de slaba calitate. In plus, e si o chestiune de educatie. Daca s-ar aloca macar o treime din timpul dedicat bunaoara religiei in scoli educatiei artistice, lucrurile ar sta cu totul altfel. Si banuiesc ca am avea cetateni mai cultivati, mai dezinhibati, mai putin inclinati sa accepte lucrurile pe nemestecate. Inutil sa mai adaug ca in culturile mai mature e un cu totul alt tip de formare scolara si ca publicurile de teatru sunt mult mai mature, mai implicate, mai responsabile.
Se vorbea despre o maturizare a publicului, dar pus in context cu ce ati spus dumneavoastra, poate fi si o lipsa de maturitate, in conditiile in care, la Iasi cel putin, cifrele arata ca oamenii se intorc spre teatru, spre opera, e o reintoarcere generala. Dar este una care e in cautare de arta sau o alta forma de entertainment?
Presupun ca exista un anumit tip de saturatie. Adica, dupa atatia zeci de ani in care a existat foamea aceasta de televizor, dupa ce in anii ’80 erau doar doua ore pe zi, s-a ajuns in mod firesc la un soi de sastisire. Senzatia mea este ca mai ales studentimea si oamenii de la middle class in sus simt mai acut nevoia de ceva mai mult decat entertainment-ul de la televizor si cred ca acestia sunt cei care se intorc in primul rand la teatru. Nu cred ca este neaparat si meritul teatrelor noastre, ca ar fi devenit mai bune sau ca raspund mai bine nevoilor cetateanului. Caci teatrul, in opinia mea, ar trebui sa aiba si un alt rol in societate, unul formativ. Cred ca trebuie sa fie o platforma de discutie, o forma prin care oamenii sa invete sa gandeasca mai liber si care sa genereze un self-esteem mai ridicat in raport cu ceea ce se intampla in societatea in care traiesc.
Spuneati intr-un interviu ca atunci cand va veti da seama ce este teatrul, va veti opri. Voiam sa va intreb daca ati pornit cu ideea ca vreti sa faceti teatru sau a devenit aceasta pe parcurs o forma de expresie?
Nu a fost o iubire timpurie, desi provin dintr-o familie care a crescut si activat de trei generatii in teatru, dar optiunea mea a fost tarzie, mai ales ca a existat si o perioada, din scoala generala pana prin liceu, cand nu-mi mai placea la teatru deloc.
Rebeliunea adolescentei?
Nu-mi dau seama daca a fost rebeliune, probabil si asta, insa tin bine minte senzatia pe care o aveam, anume ca teatrul care se facea in vremea aceea nu mai corespundea cu asteptarile si nevoile mele. Abia in clasa a XII-a am ales acest drum si nu mi-a fost deloc usor la inceput. Nici acum nu ma pot lauda ca am avut optiunea cea mai facila din lume, dar nu ma plang. E o meserie dificila, dar care iti procura satisfactii mai intense decat multe alte profesii.
Ati cochetat si cu ideea de a fi scriitor sau cu cea de a va apuca de filosofie.
Da, si Slava Domnului ca nu s-a legat nimic, a scapat lumea de inca un scriitor sau un profesoras ratat.
Cum arata arta teatrului fata de momentul in care erati mai tanar si mergeati cu familia la spectacole?
E evident o perceptie strict personala si din nou sunt nevoit sa generalizez, riscand enorm sa gresesc. Insa pur subiectiv cred ca simbolul si metafora nu mai sunt atat de prezente pe scena, se incearca o mai mare apropiere de real, in ciuda unor reminescente escapiste. Cred ca e si o alta raportare fata de conventia teatrala, exista tot mai mult preocuparea gasirii verosimilului, atat in jocul actorilor, cat si la nivel de decor bunaoara – panzele pictate nu mai sunt omniprezente, se merge pe o zona vizuala mai apropiata de arhitectura. Cumva, raportul cu realitatea e altul, produsul teatral tinde sa devina cat mai credibil in aceasta relatie, exista o tendinta tot mai accentuata de escamotare a teatralului, a iluziei si a conventiei teatrale.
Cum se raporteaza teatrul la realitate, la contemporaneitate? Ar trebui sa reflecte mai multe din ideile sociale actuale (poate nu neaparat din zona politicului) sau ar trebui sa se rezume la aceleasi capodopere clasice?
Niciodata nu am fost adeptul solutiilor prea radicale, poate ca de aceea nici nu voi fi vreodata un reformator al teatrului. Cred ca si zona politica (chiar militanta) a teatrului e absolut necesara, dupa cum sunt convins ca nu trebuie aruncata la gunoi nici ideea de teatru de arta (avem o traditie insemnata in zona aceasta si mi s-ar parea iresponsabil sa negam complet acest trecut). Nici macar entertainment-ul de calitate nu trebuie infierat, chiar daca nu sunt un mare adept al acestui tip de teatru. Teatrul, prin natura sa, este o arta eterogena, o arta care inglobeaza si comunica viu si intens cu celelalte arte, asadar nu vad de ce sa judecam limitativ teatrul insusi. Pentru mine teatru inseamna deschidere, toleranta, nu segregare (de orice natura ar fi ea). Singurul lucru care ar trebui sa-l defineasca este calitatea, sa aiba in spate impulsul real de a schimba ceva in bine in oameni si sa rezulte in urma unor cautari autentice ale creatorilor sai. Nu cred in nise singulare ca solutii asa-zis salvatoare. Dupa parerea mea sunt daunatoare teatrului atat intepenirea incrancenata in trecut, cat si imbratisarea pe nemestecate a tuturor modelor timpului.
Ajungand la ideea de nisa, ce parere aveti despre faptul ca teatrul pare ca iese din „salile mamut“ care ii poarta numele si se retrage catre spatiile neconventionale?
Cauzele sunt multiple. In primul rand se produc foarte multi absolventi, care nu se pot/nu vor sa se angajeze in institutiile „mamut“, cum le numiti dumneavoastra, si cauta un loc unde sa se exprime. Foarte adevarat este ca multe dintre aceste cladiri au fost create pentru un tip de teatru care avea un alt rol in societatea acelor ani decat azi. In secolul XXI, lumea si nevoile sale sunt mult mai diverse decat acum 50-100 de ani (cand au fost construite majoritatea acestor cladiri) si e absolut firesc sa existe locuri care ofera moduri alternative de a face teatru. Ele se adreseaza publicului care cauta un alt tip de experienta fata de cea de pe scenele clasice, ceea ce, in principiu, e un lucru sanatos, care ar trebui sprijinit mai intens. Altminteri, teatrul de tip mainstream risca sa se imburghezeasca pana la osificare totala daca nu are o zona care sa-l conteste, sa-l provoace, sa-l scuture de praf. Ar fi dezirabil ca miscarea independenta sa fie un ferment de dezvoltare estetica pentru teatrele de stat. In Vest, ceea ce se intampla in zona independenta apare in maximum 10-15 ani in teatrele mari sub forma de directii estetice ce se clasicizeaza. Problema este ca zona independenta de la noi este arareori si creatoare de directii estetice novatoare, majoritatea productiilor – cu cateva exceptii notabile, ce-i drept – sunt comerciale si destul de slabe calitativ.
Este aceasta forma independenta de manifestare o optiune pentru a atrage mai multi oameni catre teatru?
Sigur ca da, nu e doar o optiune, este o directie obligatorie si absolut necesara dupa parerea mea.
Mai spuneati intr-un interviu ca teatrul romanesc mai are nevoie si de cateva puneri in scena catastrofale ale unor piese clasice. V-ati temut vreodata de asta?
Sigur ca ma tem, si cu cat inaintez in varsta constat ca lupta cu teama de esec e din ce in ce mai dificila. Insa tocmai de aceea imi spun mereu ca trebuie sa risc mai mult. E o tara foarte intalnita la noi lipsa de curaj estetic. Lipsa apetitului pentru risc face ca lucrurile sa fie intr-o zona adesea calduta si de aceea teatrul romanesc e prea putin cunoscut in lume. Si trebuie sa recunoastem ca, din pacate, in anii ’60-’70 ai secolului trecut eram mai respectati in lumea teatrala europeana decat suntem azi.
Este o problema de viziune?
Are legatura din nou cu starea invatamantului vocational si cu faptul ca, in opinia mea, finantarea per capita (sau modul in care aceasta finantare are loc) duce la catastrofa, caci nu sprijina calitatea, ci cantitatea. Cred ca are de-a face si cu faptul ca nu a mai existat o reforma reala a sistemului teatral de foarte multa vreme. Practic, dupa Revolutie, nu s-a pus serios problema aceasta, ci s-au facut mai degraba niste adaptari din mers, nimic trainic, cu viziune.
Se vorbeste foarte mult despre aceasta reforma de care ar avea nevoie nu doar teatrul de stat, ci si cel independent. Sunt regizori tineri in sistem care reusesc sa se afirme, de la ei ar trebui sa porneasca oare aceasta?
Nu doar de la regizori, ci de la intreaga comunitate teatrala. Spun asta cu orice ocazie ca trebuie sa se porneasca cu o intalnire a comunitatii si ca o reforma profunda nu poate sa inceapa decat de la noi. Tipul acesta de mentalitate in care asteptam ministerul sau statul sa ne ajute s-a dovedit a fi perdanta, vedem cu totii ca nu s-a intamplat mai nimic timp de atatia ani. Trebuie sa existe intalniri, grupe de lucru, propuneri concrete catre legiuitori si abia apoi putem spera ca lucrurile sa se schimbe.
Concluzionand discutia anterioara, in legatura cu relatia dintre teatru si cum se raporteaza acesta la realitate. Cum ar trebui sa fie vazuta, ca o iluzie, o prezentare a unei realitati paralele sau ca o oglinda a societatii?
Am pledat intotdeauna ca teatrul sa fie o oglinda (subiectiva, fireste) a societatii actuale, cred ca teatrul trebuie sa fie un loc unde se spun lucruri care, in celelalte contexte ale vietii, sunt mascate sau machiate, astfel incat viata sa para mai frumoasa si mai usor de suportat. Daca nu stam nici noi, oamenii de teatru, cat mai fermi pe pozitie in a spune niste lucruri mai oneste si putin simpatice despre noi si lumea inconjuratoare, nu cred ca are rost sa mai existam.
La ce ar trebui sa se astepte iesenii sa gaseasca la Cantareata cheala, la Teatrul National, din acest punct de vedere?
O lume in care realul si absurdul se confunda ceva mai mult decat in majoritatea spectacolelor de teatru al absurdului. De obicei acest tip de teatru este prezentat intr-o forma mai vizibil teatrala, adesea ca o lume a marionetelor, manipulate direct sau indirect de catre un Creator – prezent sau absent precum Godot. Aici nu e cazul. Incercam sa gasim o formula de fuziune mai puternica intre cotidian si absurd, rezultatul scontat fiind ca acel absurd pare mult mai normal. Toate astea deoarece, daca ne uitam in jur, constatam ca traim intr-o lume adesea absurda – ce se intampla in genere la televizor, ce se intampla in jurul nostru nu de putine ori e absurd, doar noi, dintr-un impuls de autoaparare probabil, incepem sa-l confundam cu normalitatea, ceea ce e adesea eronat. Toate astea si pentru ca, in lipsa reperelor clare, absurdul pare foarte bine camuflat in real. In spectacolul nostru absurdul nu apare ca o lentila ce deformeaza foarte vizibil realitatea, ci ca o expresie a realitatii insesi, a lumii din ziua de azi. Pare usor complicat totul in explicatia mea, dar cei care vor veni la spectacol vor vedea ca lucrurile nu sunt chiar atat de absconse.
Ce te-a impins sa dai viata Canteretei lui Ionesco, cu ce se va diferentia spectacolul fata de alte puneri in scena?
E o curiozitate mai veche a mea felul in care poate fi montat teatrul absurdului intr-un mod care sa fie valabil azi si nu perioadei de avangarda a anilor ’50 si ’60 ai secolului trecut. In rest, prefer sa nu divulg foarte multe despre spectacol inainte de premiera, iar comparatia cu alte montari e usor prematura, dat fiind ca spectacolul nu este inca gata.
Cum ar trebui sa se raporteze un regizor – sa pastreze cat mai mult liniile textului original sau sa se implice in punerea in scena a textului astfel incat sa riste poate devierea de la mesajul initial al piesei?
Cred ca fiecare creator stie mai bine care ii sunt liniile directoare. Nimeni nu are dreptul sa-i spuna ce si cum sa faca. Raportul cu dramaturgul e foarte personal de la caz la caz si asa si trebuie sa ramana. E foarte greu – as spune ca e chiar blamabil – sa transezi lucrurile atat de radical. Caci uneori, ca si in viata, ii poti face un mai mare bine cuiva nerespectandu-l (formal).