Relectura in limba romana a Povestirilor din Kolima este un exercitiu vital pentru a intelege esenta Gulagului si a unuia dintre cercurile sale cele mai intunecate. Un deliciu intelectual fara egal, pentru ca Salamov ofera portrete si cadre zguduitoare, transferate catre eternitate, atat timp cat va dainui memoria umana, iar aceasta va continua sa indeplineasca rolul de semnal de alarma. Cum prima oara am citit masivul volum in limba franceza (versiunea in limba romana are doua volume), socul a trecut, ne-am putut delecta cu magistralul stil literar al lui Salamov. Greu de gasit vreo pagina care sa nu fie bine scrisa. Interesante sunt si traducerile unor termeni greu traductibili sau chiar intraductibili, precum „blatar“ (detinutul infractor, de drept comun) sau „mierlitor“ (detinutul politic muritor de foame). Salamov nu se refera doar la teribila sa experienta de 17 ani din regiunea Kolima (15 ani de detentie, 1937-1951 si alti doi ani cand a fost obligat sa ramana in Kolima, in calitate de muncitor „liber“), el inserand aminitiri si fragmente din viata de dinainte, din perioada adolescentei petrecute in orasul Vologda si evocari ale primei perioade de detentie (1929-1931). El a fost acuzat de trotkism pentru ca a difuzat Testamentul lui Lenin. Salamov a cunoscut si inceputurile soft ale Gulagului, aflat in etapa de definire si solidificare (a trecut prin faimoasa inchisoare Butirka de langa Moscova, ajungand in lagarul Visera, din nordul Uralilor, unde a lucrat la Combinatul chimic din Beriozniki sub conducerea lui Berezin, viitorul comandant al Dalstroi, acronimul filialei din Kolima a Gulagului, ucis si el in timpul Marii Terori. Mai greu de detectat sunt informatiile despre perioada ce a urmat eliberarii, aceste referiri vin mai degraba in contextul insotirii unui personaj in cealalta viata, a regasirii lui la Moscova. Timpul petrecut in inchisoarea Butirka i-a prilejuit scrierea textului Cea mai frumoasa lauda (Vol. 1, pag. 266-280): „Omul din inchisoare este sensibil. O energie nervoasa colosala se consuma pe fleacuri, pentru un loc – pana la isterie sau la bataie. Si nu putine forte sufletesti si fizice se risipesc pe inventivitate, suspiciuni, riscuri pentru a procura si a pastra o bucatica de fier, un capat sau o mina de creion: obiecte interzise de regulamentul inchisorii, dar dorite cu atat mai mult. Aici, in aceste nimicuri, omul isi pune la incercare personalitatea“.(Vol. 1, pag. 269)
Experienta lui Salamov este fabuloasa, practic putine locuri din imensa regiune ramanandu-i necunoscute (a muncit la mina Partizanul din care se extragea minereul aurifer, dar si in mine de carbune sau la abataj – de aici dragostea si cunoasterea pinului pitic si a zadei –, dar si intr-o echipa de prospectari geologice). Chiar daca nu a observat direct, Salamov a cules informatii si despre cele mai dure si secrete lagare din zona, cum ar fi cele care exploatau zacamintele de uraniu, extrem de importante pentru programul nuclear al lui Stalin si care erau deservite, evident, tot de munca sclavagista a detinutilor. Salamov nu numai ca a avut un ascutit simt al observatiei, dar si o memorie prodigioasa, caci el recunoaste ca in cei doi ani de dupa eliberare a scris doar versuri, peisajul sumbru impiedicandu-l sa isi astearna pe hartie experientele. Care ar fi putut fi si probe pentru o noua condamnare, dupa cum i s-a si intamplat lui Salamov in 1943, cand pedeapsa i-a fost prelungita pentru propaganda antisovietica (in timpul razboiului detinutii din Gulag ale caror pedepse expirasera fie erau retinuti administrativ, fie li se prelungea pedeapsa, avand parte de noi inscenari-„procese“). El ar fi spus unui alt detinut, care l-a turnat rapid organelor, ca Ivan Bunin era un mare scriitor rus (Bunin se afla in exil). Dupa eliberarea din 1951, Salamov a lucrat ca felcer, avand in continuare alte experiente edificatoare. „In timpul tuturor peregrinarilor mele prin lagare, am observat ca orice detinut, venind intr-un loc de munca nou, inainte de orice se uita in jur: ce s-ar putea fura de aici? Lucru valabil pentru toata lumea, de la plantoane la sefii de Directie. Exista un fel de principiu mistic in aceasta atractie a rusului pentru furt. In orice caz, in conditii de lagar, in conditiile Nordului, in conditiile din Kolima“(Vol. 2, pag. 349) „o lege importanta din lagar: niciodata sa nu te adresezi cu rugaminti oamenilor pe care i-ai cunoscut candva in libertate. Lumea e mica, asemenea intalniri sunt posibile. In Kolima o rugaminte de felul acesta e aproape intotdeauna neplacuta, uneori imposibila, uneori duce la moartea celui care a cerut“(Vol. 2, pag. 355). In continuare detaliile psihologice sunt cutremuratoare, Salamov prezentand o contra-umanitate. „Cand te lasau puterile, cand iti pierdeai vlaga, te cuprindea o dorinta de nestavilit sa te lupti. Acest sentiment – indarjirea omului fara puteri – il cunoaste orice detinut care a flamanzit vreodata. Cei infometati nu se lupta ca oamenii. Ei isi iau elan sa te loveasca, incearca sa te doboare cu umarul, sa muste, sa-ti puna piedica, sa te stranga de gat… Cauzele pentru care se poate isca o cearta sunt nenumarate. Pe condamnat il irita orice: si conducerea, si munca ce-l asteapta, si frigul, si uneltele grele, si colegul de alaturi. Detinutul se cearta cu cerul, cu lopata, cu piatra, cu tot ce-i viu si se afla in preajma lui.“(Vol. 2, pag. 322) Frigul din regiune, prin Kolima de altfel trece si Cercul Polar Artic, si chiar daca minele si lagarele principale nu se aflau exact la acea latitudine, ci putin mai la sud, „Veteranii din Kolima stabileau destul de exact intensitatea gerului si fara termometru: daca se lasa o pacla rece, afara erau minus patruzeci de grade; daca respirai fara prea mare dificultate, dar aerul iesea din gura cu zgomot, insemna ca erau minus patruzeci si cinci de grade; daca respiratia era zgomotoasa si greoaie, gerul ajunsese la minus cincizeci de grade. Peste minus cincizeci de grade, scuipatul ingheta in zbor.“ (Vol 1, pag. 31) Combinatia fatala era formata din frigul groaznic (practic nici nu putem macar imagina cam care este atmosfera la 50 de grade Celsius), muncile foarte dure si alimentatia deliberat aleasa pentru a ucide. „Cinci sute de grame de paine de secara, trei linguri de casa si o gamela de supa chioara pe zi puteau sa ridice un om din morti. Cu conditia sa nu munceasca.“ (Vol. 1, pag. 190) Solutia salvatoare era aparent simpla, sa se evite muncile grele, dar tocmai la aceste munci exterminatorii sistemul avea nevoie de cat mai multa forta de munca, mai ales la extractia minereurilor aurifere, caci succesivii sefi ai insulei Kolima depindeau de aurul cu care se puteau mandri in fata lui Stalin. Salamov exprima perfect si sentimentul de izolare, de viata dupa viata (un fel de moarte), pe care-l resimtea detinutul. „Se gandea in perioada aceea la familie? Nu. La libertate? Nu. Recita versuri din memorie? Nu. Isi amintea trecutul? Nu. Traia doar din ura nepasatoare“ sau „N-avea nici un sens sa-ti planifici viata mai departe de o zi. Chiar si termenul de sens nu stiu daca este admisibil in lumea noastra fantastica. Aceasta solutie – calculul pentru o singura zi – a fost gasita nu de creier, ci de un soi de simt animalic al detinutului, de instinctul muschilor“ (Vol. 2, pag. 321). Cel mai greu se adaptau detinutii intelectuali, caci Gulagul era o lume total diferita fata de ceea ce cunoscusera inainte, chiar daca era vorba de societatea comunista. In plus, din punct de vedere fizic, intelectualii nu erau obisnuiti cu regimul de exterminare, caracterizat de binomul munca-foame. „Detinutul intelectual este doborat de lagar. Tot ce i-a fost drag este facut praf si pulbere, civilizatia si cultura isi iau zborul in cel mai scurt timp, care se poate socoti in saptamani.“ (Vol. 1, pag. 168) In acest context trebuie asezata si povestirea Sherry Brandy (titlul unui poem scris de Mandelstam) in care Salamov descrie cu un talent literar infiorator moartea marelui poet rus Osip Mandelstam in imensa inchisoare de tranzit de langa Vladivostok, in decembrie 1938 (nu a mai ajuns niciodata in iadul alb din Kolima). „Poetul murea. Palmele mari, umflate de foame, cu degete albe, lipsite de sange, si cu unghii murdare, crescute ca niste tevisoare, ii zaceau pe piept fara sa se ascunda de frig.“ Iar putin mai incolo: „Sa scrii, sa tiparesti – toate acestea sunt desartaciuni. Ceea ce naste din interes nu este cel mai bun lucru. (…) Spre seara poetul a murit. Din scripte il scoasera abia dupa doua zile: la distribuirea painii inventivii lui vecini reusisera sa primeasca ratia cuvenita mortului inca doua zile“.
Salamov se refera si la baia (bania) pe care fiecare lagar de munca era obligat sa o aiba, una dintre componentele mirajului normalitatii pe care sistemul de represiune incerca sa-l ofere populatiei carcerale. Detinutii detestau mersul la baie, ceea ce poate parea absurd: cum sa refuzi o baie buna? Insa informatiile oferite si de Salamov, e drept, parca mai detaliate decat ale altor autori de astfel de memorii carcerale, ofera argumente care indreptatesc repulsia detinutilor. Cele trei zile pe luna alocate baii nu erau declarate zile libere. Dupa zece ore de munca in frig, detinutii trebuiau sa astepte in fata baii (de regula o baraca din lemn) alte ore pentru ca stabilimentul era de dimensiuni mici, nu puteau intra prea multi oameni deodata. „Iar dupa multe ore de munca in frig (nici vara nu e mai usor) cand toate gandurile si sperantele se concentreaza pe dorinta de a ajunge cat mai repede la priciuri, la mancare si la somn, retinerea la baie este aproape de nesuportat.“ (Vol. 1, pag. 557) In plus, baia era construita la o distanta destul de mare de baracile detinutilor, fiind folosita si de personalul civil al lagarului si, probabil, de gardieni. Profitand de galagie si imbulzeala, hotii actionau nestingheriti, furand bunurile celorlalti. Alte doua dezavantaje izvorau din acest sistem pseudo-sanitar (pentru ca oricum apa calda amestecata cu cea rece – iarna direct cu gheata! – si turnata intr-un hardau nu era suficienta pentru o curatare corporala normala): (1) lenjeria murdara cu care veneau detinutii era predata, fiindu-le oferita la nimereala alta lenjerie „comuna“ care putea fi de o calitate mult mai proasta decat precedenta. „Nu intotdeauna lenjeria este uscata. Cel mai adesea e uda: baiasii n-apuca s-o usuce, nu sunt destule lemne de foc. Iar sa imbraci lenjerie uda sau umeda dupa baie nu-i o placere pentru nimeni.“ (Vol. 1, pag. 561) (2) In timp ce detinutii erau la baie, echipe speciale sanitare aveau obligatia de a curata/deratiza baracile de lemn, debarasandu-le de orice obiect personal al detinutilor, ceea ce constituia o drama si un chin suplimentar.
Salamov a studiat cu aplicatie lumea infractorilor sovietici, care anume erau amestecati cu detinutii politici pentru a-i putea teroriza. Condamnatii de drept comun, blatarii, se credea de catre sistem, erau mai apropiati din punct de vedere social-ideologic decat detinutii politici de matricea bolsevica. Ar fi putut fi reformati, o imensa iluzie, dupa parerea lui Salamov. „Codul moral al blatarilor, ca si Coranul, proclama dispretul fata de femei. Femeia este o fiinta demna de dispret, inferioara, care nu merita decat bataie, nedemna de mila. (…) Blatarul este crescut in dispretul fata de femeie inca din copilarie. Isi bate partenera prostituata atat de des, incat se spune ca aceasta nu mai simte iubirea in deplinatatea ei decat dupa ce primeste o mama de bataie. Inclinatiile sadice sunt cultivate de insasi etica lumii blatarilor.“ (Vol. 2, pag. 54-55) ?Salamov dezvolta o filosofie destul de originala, un fel de combinatie intre iertarea crestina si prezenta acuta a memoriei. „Principiul secolului meu, al existentei mele personale, al intregii mele vieti, concluzia experientei mele personale, regula invatata din aceasta experienta poate fi exprimata in cateva cuvinte. In primul rand, trebuie sa intorci palmele primite si abia dupa aceea mila. Sa tii minte raul inaintea binelui. Sa tii minte tot binele o suta de ani, iar tot raul, doua sute. Prin aceste invataturi ma deosebesc de toti umanistii rusi din secolele XIX-XX“ (Ibidem, pag. 348), scria el in confesiunea autobiografica Manusa, in care descrie la persoana I singular punctul cel mai de jos la care a ajuns in timpul lungii sale experiente la Kolima. De altfel, multe teme, motive, informatii sau detalii parcurg ampla materie a cartii, le regasim in mai multe povestiri, precum fularul pe care Salamov il atribuie atat unui personaj, cat si siesi. Sfarsitul lui este identic in ambele ipostaze. Fiindu-i frica sa-l dea jos pentru a nu-i fi furat de blatari, fularul a devenit o colonie de paduchi care-l puneau in miscare atunci cand fularul era scos de la gat. Intr-o secunda de neatentie el a fost furat de blatari! Salvarea lui Salamov a fost internarea intr-un spital care chiar daca era de departe un spital adevarat, permitea totusi detinutilor care aveau sansa de a ajunge aici sa se puna pe picioare, sa-si traga sufletul. El suferea de pelagra (de aceea prima piele si-a lasat-o la Kolima, ea decojindu-se de pe corp), dar si de foame si epuizare. „Mierlitorii pur si simplu trecusera de hotarele binelui si raului, ale caldurii si frigului.“ (Ibidem, pag 333) Filosofia suferintei este zguduitoare si parcurge intreaga lui opera din prima pagina, pana in ultima. „Ce stim noi despre nenorocirea altuia? Nimic. Dar despre fericirea altuia?? Si mai putin. Incercam sa uitam si de propria nenorocire, iar memoria sterge cu buna-credinta necazul si nefericirea. Arta de a trai este arta de a uita, si nimeni n-o stie mai bine decat cel din Kolima, decat detinutul.“ (Ibidem, pag. 459) Si cu toate acestea, el nu a uitat. Nu avea cum sa uite, o datora tuturor zecilor de mii de colegi de suferinta care nu s-au mai intors niciodata acasa si care au fost ingropati goi, in permafrostul kolimian, cel care nu se dezgheata complet niciodata, avand, in cel mai bun caz, un placaj de lemn la picior pe care era inscris numarul dosarului. De altfel, Nicholas Werth a intalnit in calatoria facuta in regiunea Kolima, in anul 2011, tot felul de personaje pitoresti, unele din ele considerand o datorie de onoare sa gaseasca aceste gropi comune si sa ridice deasupra lor cruci ortodoxe. „Lagarul este, in mod sigur, o scoala negativa a vietii. (…) Fiecare clipa petrecuta in tabara este otravita. Sunt prea multe lucruri pe care omul n-ar trebui nici sa le vada, nici sa le cunoasca; si daca le vede, cel mai bine este sa moara.“
*Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom. Esential“, 2 volume, traducerea din limba rusa si note de Ana Maria Brezuleanu, Magda Achim si Alexandra Fenoghen, Iasi, 2015