Radu Cosasu este – in literatura romana postbelica – nu atat un varf (desi este si asa!), cat o cale. Nimeni nu a stiut ca el sa-si transforme biografia in material din care se scriu carti, iar cartile acelea calatoresc acum prin lume si vindeca inimi si nu putine boli incurabile.
Radu Cosasu a facut pionierat in arta care sterge granitele intre genurile literare, a fost postmodern cu mult inainte sa existe – oficial – postmodernismul. Si toate aceste magnifice intamplari au avut loc dintr-un unic, dar radical motiv: Radu Cosasu este dintre scriitorii care au cautat, cu credinta, adevarul.
Nu cunosc nici un alt scriitor, roman sau altminteri, care sa calatoreasca atat de departe in el insusi in cautarea adevarului. Poate Hrabal, dar el nu prea era de pe lumea aceasta, ceea ce s-a dovedit in ziua cand a plecat sa zboare pentru totdeauna cu porumbeii sai, cazand de la etajul al cincilea, caci exista – in viata si in literatura –, exista, exista!, destin.
Radu Cosasu si-a facut singur, chiar in contra epocilor istorice care i s-au dat, destinul. El este acel om care ar fi vorbit in contra sclaviei in Grecia Antica, el este acel om care ar fi ridicat problema celei de-a unsprezecea porunci, niciodata rostita cu puterea cuvenita: sa nu exploatezi un alt om!
Radu Cosasu implineste optzeci si cinci de ani, iar rolul sau in literatura romana postbelica este, deocamdata, perfect neinteles. Poet marginal, nuvelist de periferie, prozator devorat de jurnalism – toate aceste etichete vehiculate sunt false. Radu Cosasu a facut toata viata, la inceput prost, apoi din ce in ce mai bine, asa cum fac pamantenii, acest lucru, deloc banal: a scris.
La optzeci si cinci de ani, Radu Cosasu are o opera careia prea putine i se pot opune cu profunzime, are o opera strabatuta de aceasta dorinta cumplita de a nu se pierde pe sine. Cred ca Radu Cosasu a rezistat fiindca exista – nebune, nebune! – forte care cauta sa smulga omul din el insusi si in regimurile politice de dinainte de rascruce, si in cele de dupa.
Radu Cosasu scrie cautand un inteles pentru frumos, si pentru putin, si pentru faptele mici, pentru istoriile ignorate, pentru ceilalti. El nu se inscrie intr-o armata, nici macar de cavalerie, el are armata sa de cavalerie, el nu face parte din nici un cor. Radu Cosasu ramane la centru, dar nu singur, nu singur.
Mai sunt inca, mai sunt!, oameni care cred – la fel ca el – in puterea actului de a fi viu, supravietuind bombardamentelor de tot felul, fie si mediatice, si – mai ales, mai ales! – in Stan si in Bran manipuland brazi.
Radu Cosasu este – si nu spun nici o noutate – scriitorul meu preferat, tocmai fiindca este – fara furie – impotriva ierarhiilor, preferand dreptul sfant, mic-burghez, da, da, la o preferinta.
Radu Cosasu e printre aceia – nu multi – care au stiut sa traiasca optzeci si cinci de ani, suportand cumplitele revelatii care ti se arata despre conditia umana intr-o astfel de curgere a timpului. Il admir, il iubesc pe Radu Cosasu si nu gasesc nici un motiv – absolut nici unul – pentru care aceasta admiratie si aceasta iubire pe care i le port sa se simta rusinate. Dimpotriva.
Radu Cosasu este om, un om adevarat, dintre aceia – tot mai rari – care au constiinta si reusesc, in literatura si in viata, sa spulbere greselile primei literaturi si ale primei vieti.
Radu Cosasu este inca un miracol pe care nu multi il vor intelege. Numai ca – de data asta – asa, asa, nu altminteri!, si trebuie sa fie.