Prima dintre ele este iluzia competitivitatii invatamantului romanesc – sau a orice este romanesc. Azi in Romania excelenta – in orice domeniu – e exclusiv rezultatul unor eforturi izolate, de obicei individuale. Sistemul de invatamant produce mediocritate pe banda rulanta. O reforma in directia excelentei ar fi foarte grea, foarte costisitoare, ar dura prea mult si, inainte de orice, ar fi inutila. N-are sens sa obtinem absolventi de top, fiindca vor parasi tara. In schimb, mediocrii si submediocrii au sanse mai mari sa ramana in Romania. De asa ceva avem nevoie.
A doua iluzie e cea a egalitatii sanselor. Teoretic, stim ca oricine isi poate urma chemarea si isi poate implini destinul. Teoretic. Realitatea romaneasca e mai complicata. Destinul ti-l implineste mai degraba clanul si cercul de apropiati. Fiii de procurori si avocati devin procurori si avocati, fiii de medici ajung medici, fiii de politicieni devin tot politicieni sau oameni cu slujbe administrative. In lumea politica, in avocatura, in arhitectura exista de multa vreme caste, unde cei din afara au accesul limitat. La radiourile si televiziunile de stat, in universitati, in administratiile locale lucreaza deja si cate trei generatii din aceeasi familie: bunicul, mama, tata, nora, fiul, nepotul, varul primar… Unii incearca sa lupte cu modelul asta, dar poate ca gresesc. Poate e mai simplu altfel.
De ce n-am construi, de exemplu, sistemul nostru de invatamant exact pe aceste baze? Fara iluzii, ci cu pragmatism. In primul rand reforma ar fi mai ieftina, caci n-ar impune schimbari radicale, iar in al doilea rand ar fi cu totul adecvata societatii noastre. Daca nu poti schimba lumea cu teoriile, adaptezi teoriile la lume.
Reforma ar trebui sa inceapa din facultati: un alt avantaj, fiindca rezultatele se vor vedea rapid. La selectia studentilor se va cere ca fiecare dosar sa contina, pe langa diplome si medii de bacalaureat, un fel de fisa de cadre, cu slujbele sau functiile parintilor, bunicilor, rudelor de gradul al doilea, ale nasilor sau ale altor apropiati utili. Respectivele date vor fi apoi cuantificate dupa o grila de punctaj simpla. De exemplu, un fiu de procuror ar trebui sa aiba cat mai multe puncte la admiterea la Drept, dar mai putine la – sa zicem – Relatii Internationale si nici unul la Sport sau Arte Plastice. Daca e un Goya, sa se duca in Spania, unde tata nu-i procuror. La fel, un fiu de realizator TV ar primi puncte suplimentare la Jurnalism (ba chiar admitere directa daca parintii lucreaza la TVR, fiindca tot acolo ar ajunge, chiar daca ar absolvi Agronomia). Un fiu de senator ar primi un wild card la Stiinte Politice, iar unul de mecanic auto ar da un examen serios, ca sa poata compensa lipsa punctelor de familie.
Intr-o etapa urmatoare se va trece la o evaluare similara si la liceu, iar apoi la gimnaziu. Astfel, fara a schimba mai nimic si cu cheltuieli minime, toata lumea va ajunge unde trebuie pe baza sistemului, aplicat pragmatic si corect, in functie de lumea in care traim. Sigur, vor fi si exceptii, rebeli, studenti cu o vocatie clara, dar punctaje de familie slabe – ei vor fi stimulati sa traga tare, ca sa compenseze prin eforturile proprii lipsa tragica a relatiilor de familie. Din ei se vor alege fie emigrantii de succes, fie acei oameni valorosi care vor trage tara inainte – cum ar veni, caii de povara. Iar fiii lor, cine stie, ar putea avea un punctaj mai bun in viitor.
S-ar putea spune ca asta e un fel de contraselectie, ca legifereaza nepotismul sau mai stiu eu ce. Dar hai sa fim sinceri: chiar suntem in stare de altceva?