Ulterior, am inteles ca nici nu conta care dintre ele este, fiindca motivul trezirii nu avea legatura cu timpul. Imi bantuia mintea o melodie, al carei ritm poate fi socotit banal pe buna dreptate: „Rolling Stone“, cantata de trupa Hurts pe noul LP, Surrender (2015, Sony/Columbia). Tocmai visasem ca sunt intr-un oras occidental, pe unde n-am fost si n-o sa ajung vreodata, la coltul unei sali de concerte din care iesea publicul. (Dar de ce era ziua, de ce era o dupa-amiaza rece de primavara, pana adineauri uscata, acum cu nori gata sa descarce ploaia?) Ce cautam eu in orasul acela? Habar n-am. Probabil asteptam pe cineva, fiindca priveam multimea care pasea voioasa, distrata, exaltata, asa cum se intampla dupa spectacole reusite. Si deodata m-am intalnit cu mine insumi! Nu era un alt tip cu figura mea, nu era o versiune deformata a individului care sunt, ci eram chiar eu fata in fata cu mine. Purtam niste pantaloni de velura, de culoare verde inchis, un pulover rosu si o haina tip geaca, lunga pana mai jos de mijloc, din panza albastra, spalacita. Eram tuns relativ scurt, cu barba retezata atent (desi in majoritatea timpului o port neingrijita, atragandu-mi reprosurile estetilor), aveam o geanta de piele, agatata pe umar, si in mana primul meu aparat foto compact digital, jucaria din urma cu zece ani. A fost o intalnire fugitiva, pesemne ca nici in realitatea virtuala nu suport sa stau prea mult la discutii cu mine! Treaz fiind, mi-am dat seama ca imaginea din vis este cea capturata de Daniel Dorobantu (a.k.a. Thy Veils) cu aparatul sau DSLR, in luna mai 2006, cand am baut o bere impreuna, la terasa in Cismigiu. Thy Veils compune si canta o muzica fara tangenta stilistica, nici de alt fel cu piesele Hurts. De ce voi fi legat eu aceste contrarii in subconstient? Numai un visolog ar putea sa explice!
Hurts este (mult zis) o trupa engleza, alcatuita, acum vreo zece ani, de doi tipi din Manchester: Theo Hutchcraft, voce, & Adam Anderson, sintetizatoare. In fapt, duoul functioneaza conform unei scheme verificate de showbiz in cazurile Sam & Dave, Simon & Garfunkel, Hall & Oates, Pet Shop Boys, Wham, Modern Talking, Orb, Chemical Brothers si cate altele. Copertele primelor doua discuri, Happiness (2010) si Exile (2013), ne arata chipurile tinerilor intr-o evidenta si remarcabila punere in pagina stil gay, simpla pana la schematism, insa cu foarte mare atentie la detalii. Sunetul Hurts e un melanj mai degraba nostalgic de new-wave, disco, glam, post-punk si new-romantics, preponderent liric, asa cum e si piesa sus-amintita. De la structurile cu aer minimalist ale primului album, baietii au evoluat lent catre o atmosfera complexa, cu tonalitati ce tradeaza influente bine asimilate din arii muzicale diferite. Este, poate, rezultatul peregrinarilor concertante printr-o lume ce devine tot mai de neinteles pentru ea insasi, cu toate ca vecinatati altadata greu de conceput sunt posibile multumita internetului, care ne face sa vedem instantaneu cum arata pustiul Kalahari si padurea Babaroaga, sa auzim ce se canta intr-o sinagoga din Timisoara si cum rasuna gongul intr-un templu din Japonia.
Sunt putine sanse ca planeta noastra sa devina paradisul visat de multe si antagoniste religii, ca si de textierul Hurts (ascultati piesa „Some Kind of Heaven“). N-am insa nici o indoiala ca, daca exista ceva ce poate sterge diferentele, asta e muzica.
Muzica ingerilor, rostogolita in fiecare dintre noi…