Am indoieli si ca vreunul dintre tinerii muzicologi romani a fost indrumat de profesorii sai sa exploreze Fondul Roman Vlad de la Fundatia Giorgio Cini, in care, alaturi de aproximativ 15.000 de pagini referitoare la compozitiile sale, se mai pastreaza, intre altele, o corespondenta estimata la 6.000 de scrisori si un numar de peste 350 de fotografii…
Bucovineanul Roman Vlad, nascut la Vascauti, la circa 40 km departare de Cernauti, a trait intr-o ambianta muzicala din primii ani de viata, intr-un „climat seren, din punct de vedere cultural deschis si progresist in respectul diverselor etnii“. Ca lucrurile au stat asa in cursul studiilor sale incepute la Cernauti o atesta cele cateva evocari ale prieteniei lui cu Paul Celan, poetul inscris de mama sa „in cel mai exclusivist liceu roman, Aron Pumnul, unde avea sa fie singurul evreu printre crestini. Reversul medaliei l-a constituit situatia mea: tatal meu, filosemit, m-a inscris la o scoala privata, frecventata mai ales de elevi evrei, eu fiind singurul crestin printre ei“. „Cu Celan, alias Paul Antschel cum il chema pe atunci, am impartasit o dragoste pentru cativa poeti germani, in special Rainer Maria Rilke.“ Celan, „initial foarte pro-comunist, si-a schimbat repede ideile, deziluzionat de degradarea progresiva a vietii culturale in teritoriile ocupate de rusi…, [si] s-a aflat in fruntea unei miscari studentesti ce a reactionat cu proteste energice impotriva regimului sovietic, ce avea sa inceteze curand in momentul invadarii de catre germani a Uniunii Sovietice…“
Ajuns la Roma in 1939, Roman Vlad avea sa fie audiat si primit in clasa de perfectionare pianistica a lui Alfredo Casella, dupa ce acesta auzea ca tanarul venea din Romania. „Din Romania, deci, patria marelui meu prieten si binefacator George Enescu!“ – reactiona pianistul, prezentandu-l membrilor comisiei de admitere, Gian Francesco Malipiero si Carlo Zecchi. In fata lor, Roman Vlad canta timp de o ora un program modern: Schönberg, Stravinsky si Alban Berg, facandu-se admis pe un loc suplimentar de studiu, creat ad-hoc.
Lui Casella, Vlad avea sa-i pastreze pana la batranete o amintire speciala si sa-l apere de acuzatiile ca ar fi fost fascist. „Nu este adevarat, e cu totul fals“ – scrie el. „Casella a fost personalitatea cea mai putin fascista ce se poate imagina, chiar daca, pentru a sluji Muzica, a fost constrans la cateva compromisuri cu regimul; a avut doua sotii evreice si a lucrat din greu pentru a face cunoscuta in Italia muzica autorilor contemporani boicotati si interzisi de regimurile nazist si comunist. Nu a avut o viata usoara: in 1932 cativa muzicieni italieni intre care… Ottorino Respighi, Ildebrando Pizzetti… au semnat un document impotriva muzicii moderne, ce constituia, in fapt, un atac impotriva lui Casella si Malipiero, pentru a-i discredita in fata regimului; apoi, sub legislatia rasiala, a fost acuzat ca ar actiona in contul unei presupuse Internationale evreiesti, cu scopul de a corupe muzica italiana!“
Roman Vlad insusi avea sa treaca prin imprejurari primejdioase in cursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, arestat impreuna cu Giulio Carlo Argan si alti prieteni antifascisti, ajutat apoi de cunostintele sale si ascuns la Vatican gratie monseniorului Giovanni Battista Montini, al carui mentor era filozoful Jacques Maritain, cunoscuti prin directorul Academiei Romane de la Roma, Scarlat Lambrino…
Seria evocarilor pune in lumina intalniri cu Bela Bartok, Zoltan Kodaly, Serghei Prokofiev, Igor Stravinsky, Arturo Benedetti Michelangeli, Sergiu Celibidache etc., activitatea sa in fruntea Academiei Filarmonicii Romane, a Festivalului Maggio Musicale Fiorentino, la Opera din Roma, director artistic La Scala, director al mai multor reviste („Musica e dossier“, „Nuova Rivista Musicale Italiana“), atasat unei reflectii a lui Rainer Maria Rilke: „Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de arta“…
Concluziile sale sunt fara drept de apel: „S-a spus ca muzica ar fi elitista! Sigur, toata muzica, toata cultura trebuie sa fie elitista. Masele vor trebui educate si inaltate la nivelul cel mai inalt al Culturii, si nu muzica, si cultura in general, coborata si adusa la nivelul de jos al oamenilor“. Citandu-l pe Adorno, Roman Vlad conchide: „«Sunt momente in care un artist nu numai ca are dreptul, dar trebuie sa refuze ceea ce cer masele, societatea, in chiar interesul acesteia» […] Trebuie sa apere acele exigente de inaltare spirituala pe care masele, societatea, sunt pe cale sa le piarda“.
*Roman Vlad. Vivere la musica. Un racconto autobiografico. A cura di Vittorio Bonolis e Silvia Cappellini. Einaudi: Torino, 2011. VI +
Galerie foto
